figura definitie

35 definiții pentru figura

figura [At: ALEXANDRESCU, M. 161 / Pzi: ~rez / E: fr figurer] 1 vt (Frî; construit cu dativul) A-și imagina. 2 vi A fi prezent undeva. 3 vi A lua parte la ceva. 4 vi A se afla înregistrat undeva. 5 vt (Rar; în artele plastice) A reda ceva.
figu sf [At: DOSOFTEI, V. S. 215 / A și: (înv) fig~ / Pl: ~ri / E: fr figure, lat figura] 1 Înfățișare a feței, a obrazului cuiva Și: chip (27), față (26), obraz. 2-3 (Îe) A face ~ bună (sau rea) A face o impresie bună (sau rea) celor din jur. 4 (Îvr; îe) A face ~ A însemna ceva (în societate). 5 (Fam; îe) A face (cuiva) ~ra A face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută Și: a trage clapa (cuiva), a amăgi, a păcăli. 6 (Fam; îe) A face ~ri A se da în spectacol. 7 (Fam; îae) A face fițe. 8 (Fam; d. aparate, dispozitive etc; îae) A nu funcționa (bine). 9 (Fam; îe) A se rupe în ~ri A încerca cu orice preț să impresioneze. 10 (Îe) A face ~ de... A avea aeml de... 11 (Îae) A fi considerat drept... 12 (Îae) A ține să fie considerat drept... 13 Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. 14 (Îs) ~ geometrică Ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. 15 (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). 16 (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. 17 Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 18 Față (1). 19 Persoană. 20 (Spc) Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii Și: personalitate, tip. 21 Personalitate marcantă. 22 (Îs) ~ de stil (sau poetică) Procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel încât sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. 23 (Îs) ~ etimologică Construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. 24 (Log; îs) ~ri silogistice Forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 25 (Psh; îoc fond) Modalitate prin care un element individual și structurat se detașează de ceea ce îl înconjoară. 26 (Cor) Succesiune de pași efectuată simultan de mai mulți dansatori. 27 (Spt) Exercițiu în programul unor discipline (patinaj, scrimă, schi etc.). 28 (Muz) Motiv, grup de note care formează o unitate ritmică sau tematică.
FIGURÁ, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. ♦ A se afla înregistrat, înscris pe o listă etc. 2. Tranz. (Rar) A înfățișa ceva (în artele plastice). 3. Tranz. (Înv.; construit cu dativul) A-și închipui, a-și imagina. – Din fr. figurer.
FIGÚRĂ, figuri, s. f. 1. Înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = reprezentare plană ori în spațiu a unor suprafețe, corpuri, drepte, segmente, unghiuri sau a altor elemente geometrice. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel încât sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figură silogistică = formă de silogism specificată de poziția termenului mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.
FIGURÁ, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. ♦ A se afla înregistrat, înscris undeva. 2. Tranz. (Rar) A înfățișa ceva (în artele plastice). 3. Tranz. (Franțuzism înv.; construit cu dativul) A-și închipui, a-și imagina. – Din fr. figurer.
FIGÚRĂ, figuri, s. f. 1. Înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel ca sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figuri silogistice = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.
FIGURÁ, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. Această problemă nu figurează pe ordinea de zi. ▭ Țara noastră are să figureze la Expozițiunea universală. ODOBESCU, S. II 91. ♦ (Rar) A juca într-o piesă de teatru. Aș dori să vă văd figurînd în București pe o scenă mai înaltă. ALECSANDRI, T. I 286. 2. Tranz. (Franțuzism învechit; construit cu dativul persoanei) A-și închipui, a-și imagina. Iți figurezi poate că m-am născut pe lume ca o statuă... de marmoră. ALECSANDRI, T. 1209. Figurîndu-mi disputa ce avea să stîrnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur. NEGRUZZI, S. I 221.
FIGÚRĂ, figuri, s. f. 1. Chip, față, obraz. Figura lui e numai o schiță de chip omenesc. ARGHEZI, P. T. 63. Cuprins de-un fel de vagă presimțire, Pîndii pe-ascuns figura-i nemișcată. TOPÎRCEANU, S. A. 106. Catinca... avea o figură simpatică, un zîmbet blajin și niște ochi mari și duioși. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Expr. (Franțuzism rar) A face figură (bună, rea etc.) = a face o anumită impresie (bună sau rea) celor din jur. Damele de la curte... făceau o tristă figură. NEGRUZZI, S. I 104. Socotești că poți oare... Arătîndu-te în lume vreo figură a face? ALEXANDRESCU, M. 268. A face figură de... = a avea aerul de..., a trece drept... Trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent. BOLINTINEANU, O. 318. (Familiar) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă, a păcăli (pe cineva). Peste vreun sfert de ceas s-a arătat Baciu, furios... poate pentru că ghicise că i-am făcut figura. PAS, Z. III 36. 2. Imagine plastică a unei persoane, a unui animal sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc.; chip. Figuri de animale. Figuri de ceară. ▭ Zidurile par scrise în întregime cu cifre și cu figuri, SAHIA, U.R.S.S. 23. Face cu bățul său figuri Și scutură din frunte făcînd încrețituri. COȘBUC, P. II 191. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. Dreptunghiul este o figură geometrică. ♦ (Fiz., Tehn.) Forma exterioară a unui corp. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc (rege, regină, nebun etc., p. ext. și pion) avînd forme caracteristice. 3. Grămadă de nisip, de pietriș etc., în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula, mai ușor volumul. 4. Persoană. Aceleași figuri așteaptă... sosirea trenurilor. SAHIA, N. 47. ♦ Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. O sarcină de onoare care stă în fața scriitorilor noștri este crearea figurii tipice a comunistului, în toată bogăția sa sufletească, demn de a fi exemplu și obiect de imitare pentru oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 97. 5. (În expr.) Figură de stil sau figură poetică = procedeu stilistic prin care se modifică accepția proprie a unui cuvînt, pentru a da mai multă forță expunerii sau imaginii prezentate. ♦ (Logică) Figurile silogismului = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul termenului mediu în premise. 6. Poziție sau ansamblu de poziții și mișcări (la un dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc.). Prima figură a cadrilului. ▭ Două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129.
figurá (a ~) vb., ind. prez. 3 figureáză
figúră s. f., g.-d. art. figúrii; pl. figúri; abr. fig.
figurá vb., ind. prez. 1 sg. figuréz, 3 sg. și pl. figureáză
figúră s. f., g.-d. art. figúrii; pl. figúri
FIGURÁ vb. v. afla.
FIGURÁ vb. v. imagina, închipui, înfățișa, reprezenta, vedea.
FIGÚRĂ s. 1. v. față. 2. v. fizionomie. 3. v. persoană. 4. imagine, simbol. (O ~ reprezentând...) 5. v. piesă. 6. poziție. (Cadrilul are numeroase ~.) 7. (LIT.) figură de stil = trop, (înv.) shimă.
FIGURÁ vb. I. 1. intr. A fi prezent fizic, a fi de față undeva, a lua parte la ceva; a fi pe o listă. 2. intr. A face figurație în teatru. 3. tr. A ilustra, a reprezenta ceva (în artele plastice); a imagina, a închipui. [< fr. figurer, it., lat. figurare].
FIGÚRĂ s.f. 1. Chip, față, obraz. 2. Formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imaginea plastică (desenată, pictată, sculptată) a unui corp. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje (valet, damă etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de șah (cu o formă caracteristică). 3. Persoană; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolică sau alegorică. ◊ Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt în vers sau în proză. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de poziția termenului mediu în premise. 6. Poziție, mișcare (la dans, la scrimă etc.). [< it., lat. figura].
FIGURÁ vb. I. intr. 1. a fi prezent undeva, a lua parte la ceva; a fi pe o listă. 2. a face figurație în teatru. II. tr. a ilustra, a reprezenta ceva (în artele plastice); a imagina. (< fr. figurer, lat. figurare)
FIGÚRĂ s. f. 1. chip, față, obraz. ♦ (fam.) a-i face ă (cuiva) = a păcăli, a face cuiva o farsă. 2. formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imagine plastică a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje. ◊ (șah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoană; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolică sau alegorică a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt, îmbogățindu-i-se semnificația. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul în funcție de poziția termenilor în premise. 6. poziție, mișcare (la dans, la scrimă, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)
figúră (figúri), s. f.1. Chip, față, obraz. – 2. Imagine plastică. – 3. Persoană, tip. – Mr. figură. Fr. figure, în mr. din it. figura, cf. ngr. φιγούρα, alb. figurë. – Der. figura, vb. (a fi prezent, a lua parte); figurant, s. m. (persoană care participă la o piesă de teatru fără a rosti replici); figurat, adj. (metaforic); figurină, s. f. (statuetă); configura, vb. (a lua o anumită formă); configurație, s. f. (înfățișare); desfigura, vb. (a strica forma); prefigura, vb. (a reprezenta dinainte); prefigurație, s. f. (acțiunea de a prefigura).
A FIGURÁ ~éz 1. intranz. 1) (obiecte, persoane etc.) A apărea în calitate de participant. ~ ca martor. 2) A fi înscris ca obiect de discuție sau de analiză. 3) A juca rol de figurant (într-o piesă de teatru). 2. tranz. înv. A-și reprezenta în gând; a-și închipui; a-și imagina. /<fr. figurer
FIGÚRĂ ~i f. 1) Ansamblu de trăsături specifice ale feței; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei ființe, reprezentată printr-un desen, pictură sau sculptură. 3) fam. Om cu merite în viața publică. 4) Carte de joc care reprezintă persoane (valet, damă etc.). 5) Piesă cu semnificație deosebită în șah (rege, nebun, cal etc.). 6) Poziție (sau ansamblu de poziții) pe care o ia cineva în timpul unor mișcări special orientate (la dans, în sport, în pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvântului se modifică pentru a reda plastic conținutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura
figurà v. 1. a reprezenta prin pictură sau sculptură: a figura un templu; 2. a reprezenta alegoric: mitologia figurează Timpul ca un moșneag cu coasa în mână; 3. a fi de față: a figura la o serbare.
figură f. 1. formă exterioară a unui corp, a unei ființe; figură rotundă; 2. fața omului: figură frumoasă; 3. reprezentare de obiecte: figuri de plante; 4. imagine simbolică; 5. spațiu mărginit de una sau mai multe linii: figură geometrică; 6. linii descrise la dans; 7. accepțiune particulară dată vorbelor sau construcțiunilor gramaticale: reticența e o figură de cugetare.
*figúră f., pl. ĭ (lat. figúra, d. fingere, fictum, a imagina, de unde vine și fictiv). Formă exterioară a unuĭ corp. Fața omuluĭ. Aer, privire: figură veselă, tristă. Simbol, emblemă: cumpăna e figura dreptățiĭ. Geom. Spațiŭ mărginit de liniĭ. Gram. Formă de a vorbi maĭ viŭ. De ex.: c’o falcă’n cer și cu alta’n pămînt = grozav de furios, gata să te mănînce. Figurĭ la dans, la patinat, la gimnastică, diferite mișcărĭ.
*figuréz v. tr. (lat. figúro, -áre). Reprezent, pictez, desemnez: mitologia figurează Timpu pintr’un moșneag cu coasa’n mînă. V. intr. Fac figură, îs văzut: crucea figurează pe toate bisericile creștineștĭ.
FIGURA vb. a se afla, a fi, a se găsi, a se număra. (~ printre invitați.)
figura vb. v. IMAGINA. ÎNCHIPUI. ÎNFĂȚIȘA. REPREZENTA. VEDEA.
FIGU s. 1. față, fizionomie, obraz, oval, profil. (O ~ cunoscută.) 2. aer, aspect, chip, expresie, față, fizionomie, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Are o ~ mulțumită.) 3. chip, față, individ, ins, om, persoană, (pop.) creștin, suflet, (Ban. și Transilv.) nat, (înv.) ipochimen, obraz, (fam.) mutră, tip, (peior.) creatură, specimen. (Ce ~ ai mai văzut pe acolo?) 4. imagine, simbol. (O ~ reprezentînd...) 5. piesă. (~ ia jocul de șah.) 6. poziție. (Cadrilul are numeroase ~.) 7. (LIT.) figură de stil = trop, (înv.) shimă.
figură (< lat. figura) 1. Unitate a discursului muzical care se constituie dintr-un desen melodico-ritmic de dimensiuni relativ restrânse (1/2 – 2 măsuri*), caracterizat prin pregnanță metroritmică redusă și disponibilitate marcată pentru repetare și secvențare (v. progresie). F. barocului* și clasicismului* are un substrat acordic pronunțat. După H. Degen (Handbuch der Formenlehre, 1957), f. contribuie la nașterea formelor* polif. [fugă*, canon (4)], în timp ce motivul* (ca și tema*), mai încărcat cu sens armonic, la nașterea celor omofone bitematice, de tipul sonatei*. Prin juxtapunere* cu ea însăși, f. dă naștere figurației*. 2. F. retorică (mai ales pl. lat. figurae musicae), cod de întorsături melodice (dar și ritmico-armonice) precis configurate care, în sec. 17-18, mai ales în Germania, au fost puse în legătură cu muzicalitatea textului, cu sensul cuvântului (asemănându-se prin aceasta și cu f. de stil din literatură). Premisa parelelismului muzicii, în cadrul celor șapte arte liberale precum și progresiva accentuare a „expresivității” în cadrul polif. (începând cu Dufay) au dat naștere unor f. retorice, care, pentru muzicienii cercurilor protestante din Germania mai ales, trebuiau să se integreze semnificativ cu „discursul” muzical (discurs căruia i se cerea să aibă forța de convingere a unei cuvântări, a unei predici). Tratatele de comp. ale sec. 17-18 conțineau, în vremea barocului germ. (ex. la Burmeister și Mattheson), și o parte dedicată f. retorice (în sens didactic, germ. Figurenlehre). Au fost larg întrebuințate în muzica voc. dar au pătruns și în cea instr., fiind identificabile între Renașterea* târzie (Lassus), barocul timpuriu (Schütz) și până la finele barocului (J.S. Bach) (v. afectelor, teoria; ethos). Principalele f. după Burmeister (cea mai completă și sistematică prezentare), sunt: hypotyposis și speciile sale: anabasis, circulatio, fuga (alio nempe sensu), hyperbole, catabasis, tirata; f. melodice: exclamatio, interrogatio, passus (saltus), duriusculus, pathopoeia, synaeresis; f. pauzelor: abruptio, apokope, aposiopesis, homoioteleuton, suspiratio, tmesis; f. repetării: emphasis, anadiplosis, analepsis, anaphora, anaploke, climax, epanalepsis, epistrophe, epizeuxis, hyperbaton, mimesis, palilogia, paronomasia, polyptoton, polysyndenton, symploke; f. fugii*: hypallage, parembole; f. facturii [polif.-arm.]: antitheton, catachresis, congeries, ellipsis, fauxbourdon*, heterolepsis, metabasis*, metalepsis, multiplicatio (estensio), noema, parrhesia, pleonasmos. Cercetătorii moderni au propus, pe baza tratatelor din sec. 17-18, diverse alte posibile taxinomii (v. retorică muzicală). G. Buelow, în Grove (1994), grupează șapte categorii, alcătuite din f. cele mai folosite în creație: ale repetiției melodice, cele bazate pe imitația fugată, cele formate prin structuri de disonanțe, figuri intervalice, hypotyposis, f. sonore și cele formate prin pauze*. H. Krones, în MGG (1997), analizează f. melodice, armonice, melodico-armonice și f.-pauze.
FIGURĂ ETIMOLOGICĂ s. f. + adj. (< it., lat. figura, cf. fr. figure + fr. étimologique): construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv cu funcție de subiect sau de complement direct intern) sau apropiate semantic, ca de exemplu și-a trăit traiul, a cântat un cântec, sapa sapă, scrie o scrisoare etc.
figură etimologică, sin. parigmenon.
a face figura (cuiva) expr. 1. a dezamăgi (pe cineva), a decepționa (pe cineva). 2. a păcăli (pe cineva), a înșela (pe cineva).
a se rupe în figuri expr. (adol.) a se grozăvi, a se fuduli.
mare figură expr. persoană imprevizibilă, care surprinde prin acțiunile sau felul său de-a fi.

figura dex

Intrare: figură
figură substantiv feminin
Intrare: figura
figura verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: figură etimologică
figură etimologică compus substantiv feminin