Dicționare ale limbii române

Definiția cu ID-ul 899618:

FIER, (2, 3, 5) fiare, s. n. 1. Metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se folosește pe scară largă în industrie; nume impropriu pentru oțel, în special pentru oțelul moale. [Sciții] foloseau un metal nou, mai tare decît bronzul, anume fierul. IST. R.P.R. 25. Apucă bara de fier a scării și începu să se urce. DUMITRIU, N. 77. Tu cînți de unul doar, stingher... Lîngă sobița cea de fier. TOMA, C. V. 374. Bate fierul pînă-i cald. Fig. (În loc. adj.) De fier = a) tare, vînjos, neînduplecat. Braț de fier. ▭ Prometheus va ști să puie în fața vrăjmașului un piept de oțel, o voință de fier. GHEREA, ST. CR. II 127. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. EMINESCU, O. I 147; b) riguros, sever. Disciplină de fier; c) (rar, despre somn) adînc, profund. Baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adîncul cel vrăjuit și necunoscut al lacului. EMINESCU, N. 24. ◊ Epoca fierului (sau de fier) = epocă din preistoria omenirii, cînd a început să fie prelucrat și folosit fierul. Drum-de-fier = cale ferată, v. ferată. Călătoresc pe drumul-de-fier spre ținuturile întunecate de la miazănoapte. BOGZA, C. O. 368. Fier nativ v. nativ. Fier forjat v. forjat.Expr. A-i trece (cuiva) un fier (ars) prin inimă = a i se strînge inima de frică, de durere. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-au călcat porunca. ISPIRESCU, L. 52. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd întrebuințarea) Nume dat la diferite unelte făcute din oțel sau avînd o lamă de oțel. a) (Adesea determinat prin «de călcat») Unealtă întrebuințată la călcatul rufelor sau hainelor. Ești bună să-mi dai... fierul d-tale de călcat? CAMIL PETRESCU, T. II 525. Cămeșile le-am spălat... Și cu fierul le-am calcat. SEVASTOS, C. 144. b) (Uneori determinat prin «de frizat») Instrument care servește la ondulatul sau frizatul părului. Ia fierul de frizat de dasupra flăcării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el și-l vîră apoi în cîrlionții rebeli. CARAGIALE, O. II 290. c) (Uneori determinat prin «de plug») Fiecare din cele două cuțite ale plugului. I se năzăreau înaintea ochilor mulțimi de pluguri, unele stînd pe grinzi... altele, grele, răsturnate cu fiarele-n sus. CAMILAR, TEM. 144. De pe-alt munte cum privea, Fier de plug luînd în mînă, Azvîrli spre turn cu el. COȘBUC, P. I 296. Fierul taie brazde lungi Ce se-nșiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ Fierul lat (sau mare) = brăzdar. Fierul lung (sau mic) = cuțitul fixat în grindeiul plugului și care taie brazda. d) Clește de foc. e) (Adesea determinat prin «roșu») Unealtă, vergea sau bucată de fier înroșită în foc, cu care se ard unele răni sau se fac semne. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a interveni cu sancțiuni aspre. f) Lamă sau ascuțiș de armă tăioasă; p. ext. sabie. O sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. ISPIRESCU, L. 21. Carnea tocește fierul. RUSSO, S. 147. ◊ Expr. A trece prin ascuțișul fierului = a tăia, a omorî, a pustii. ♦ Bucată de oțel, mai ales în formă de drug. M-a lovit cu un fier. ◊ Fier vechi = obiecte de oțel uzate, care nu mai pot fi utilizate și care se adună spre a fi topite și turnate din nou. ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier vechi = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanță unui lucru. 3. (Numai la pl.) Lanțuri, cătușe cu care sînt legați prizonierii, deținuții. Cei aduși în fiare sînt de regulă spînzurați de catarg. CAMIL PETRESCU, T. II 182. Nu se auzea decît zgomotul pașilor și zăngănitul fiarelor ce încătușau mînile lui Dinu. BUJOR, S. 51. Subcîrmuitorul zise Tudorei că de n-o aduce banii în două zile, are să mă bată și să mă trimeață in fiare la cîrmuire. BOLINTINEANU, O. 342. ◊ Compus: (Bot.) iarba-fiarelor sau (rar) iarba-fierului v. iarbă. Piedică pentru cai. Caii i-au băgat în fiare și i-au slobozit să pască. GALACTION, O. I 267. – Pl. și: (regional, 3) fere (BIBICESCU, P. P. 296).

fiare definitie

fiare dex