FANTÓMĂ, fantome, s. f. 1. Ființă ireală pe care cred sau pretind că o văd uneori oamenii cu imaginația tulburată sau pe care o creează fantezia poeților; nălucă, stafie, strigoi. Nici fantome nu cutreieră misterioase subterane. BARANGA, V. A. 7. Valurile izbite se înalță și se fugăresc ca niște fantome cu giulgiuri albe. ANGHEL-IOSIF, C. L. 223. Un mormînt se dezvelește, O fantomă-ncoronată din el iese. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ (Poetic) Prin păduricea sălbătăcită, prin colțurile de întuneric, pe sub arcadele pustii, parcă rătăcește nevăzuta fantomă a singurătății. SADOVEANU, O. VI 479. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. ARGHEZI, P. T. 90. ♦ Fig. Lucru dispărut, din care n-a mai rămas în realitate nimic. Șovinismul și fascismul trebuie să rămîie fantome pe veci închise în trecut. SADOVEANU, C. 161. 2. (Atributiv) Persoană, instituție cu existență fictivă. Zadarnic guvernul fantomă din sud Imploră stăpînii, c-un scîncet zălud. DRAGOMIR, S. 58. – Variantă: (învechit) fantóm, fantomuri (NEGRUZZI, S. II 60), s. n.