falcă definitie

2 intrări

14 definiții pentru falcă

falcă sf [At: PSALT. SCH. 94/7 / Pl: fălci, (înv) falci / E: fălci (pll, înv. falce < lat falx, -cis)] 1 Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții Si: (la oameni) maxilar, (la animale) mandibulă. 2 (Îe) Cu o ~ în cer și (cu) alta (sau una) în (ori pe) pământ Foarte furios. 3 (Îae; în basme) Cu gura larg deschisă, spre a înghiți tot ce-i iese în cale. 4 Partea inferioară a obrazului. 5 (Pex) Obraz. 6 (La insecte) Maxilă. 7 (Fam; îe) A da fălci A mânca cu lăcomie. 8 (Îe) A (stră)muta (sau a strâmba, a drege) cuiva fălcile A lovi zdravăn peste față. 9 (Pfm; îe) A fi tare în fălci A fi greu de convins. 10 (Reg; îe) A pune mâinile sub fălci A lenevi. 11 (Teh) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material, la sfărâmarea ori la deformarea unui material etc. 12 Fiecare dintre cele două brațe ale piscului, prin care acesta se leagă de osia dinainte a carului Si: fălcea (4), (Ban) fălcuță (3). 13 (Reg) Fiecare dintre cele două tălpici ale săniei Si: fălcea (1), plasă, tălpeț. 14 (Înv) Fiecare dintre cele două laturi care formează partea dinainte a corpului corăbiei.
FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ◊ Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pământ = a) (în basme) cu gura enormă, larg deschisă pentru a înghiți tot ce-i iese în cale; b) foarte furios, gata să se certe cu violență. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte și crustacee) Maxilă. 2. (Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. – Refăcut din fălci (pl. înv. al lui falce < lat. falx, -cis).
FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ◊ Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pământ = a) (în basme) cu gură enormă, larg deschisă pentru a înghiți tot ce-i iese în cale; b) foarte furios, gata să se certe cu violență. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte) Maxilă. 2. (Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. – Refăcut din fălci (pl. înv. al lui falce < lat. falx, -cis).
FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sînt fixați dinții; maxilar, mandibulă. Fălcile începeau a i se încleșta; toată firea se frămînta în el. BUJOR, S. 64. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pămînt = (mai ales în basme) cu gura larg deschisă spre a înghiți tot ce-i iese în cale; fig. aprins de mînie. Că și dumneata, zău, vii c-o falcă-n cer și una-n pămînt. REBREANU, I. 55. Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pămînt... se apropie ca vîntul de iute. ISPIRESCU, L. 6. Atunci dracul pornește c-o falcă-n ceri și cu una în pămînt, și într-o clipă și ajunge la pusnicul Dănilă. CREANGĂ, P. 58. ♦ Partea inferioară a obrazului. Cînd auziră una ca aceasta, toți se loviră cu mîna peste falcă. ISPIRESCU, L. 293. 2. (Tehn.; de obicei la pl.) Fiecare din piesele masive ale unei unelte sau ale unei mașini care servește la prindere sau fărîmare prin strîngere. Menghina are două fălci, de obicei una fixă și alta mobilă.
fálcă (maxilar) s. f., g.-d. art. fắlcii; pl. fălci
fálcă s. f., g.-d. art. fălcii; pl. fălci
FÁLCĂ s. (ANAT.) 1. v. maxilar. 2. v. mandibulă. 3. v. maxilă.
fálcă (fắlci), s. f.1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë < *falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci < falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău < *fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).
FÁLCĂ fălci f. 1) Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; maxilar. ~a de sus. ~a de jos.Cu o ~ în cer și (cu) alta în pământ a) cu gura larg deschisă; b) cuprins de mânie; foarte furios. 2) Fiecare dintre cele două părți inferioare ale obrajilor. 3) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini cu ajutorul căruia se prinde sau se strânge un obiect. [G.-D. fălcii] /<lat. falx, ~cis
falcă f. 1. fiecare din cele două bucăți osoase și recurbate în cari stau înfipți dinții și măselele: a da fălci, a mânca cu lăcomie; 2. partea feței dela tâmple și ochi până la bărbie: cu o falcă în cer (și cu una pe pământ), cu o repeziciune supraomenească (așa cum umblă smeoaicele în basme); 3. prin analogie, despre cracii dela furca carului, despre bețele verticale de care atârnă vatalele răsboiului de țesut, etc. [Falcă e pentru falce (cf. salcă și salcie) = lat. FALCEM, coasă, aplicată fălcii din cauza formei sale recurbate].
fálcă f., pl. fălcĭ (lat. falx, falcis, coasă, ca nucă, d. nux, nŭcis; it. falce, pv. faus, fr. faux, cat. fals, sp. hoz, [coasă și întindere de pămînt], pg. fouce. V. falce, fălcea, falcon). Osu în care staŭ înfipțĭ dințiĭ, maĭ ales cel de jos. C’o falcă’n cer și cu alta’n pămînt, plin de furie, de turbare.
FALCĂ s. (ANAT.) 1. maxilar, (fam. fig.) căprior. (Cu un pumn îi strămută ~.) 2. mandibulă, maxilar. (~ la insecte și crustacee.) 3. maxilă. (~ la unele moluște.)
FALCĂ subst. 1. – mold. (BCI VII 77). 2. Fălcu (Am; R Gr). 3. Fălc/ea, munt. (16 R III 18; Sd XXII), (nu din fălceá); -ești ceată (Î Div); 4. Falcău (Ștef; Am 108). 5. Falcin (sic), 1642 (Sd V 73); Fălcin (Dm; Ștef; Băl II). 6. Fălciu tîrg, toponimul, este explicat de Drăganu (p. 383) ca un plural din subst. falce, nu din falcă, așa cum s-a numit, în sec. al XIX-lea și satul Pogoanele, după unitatea de măsură pogon; -l < jude > 1503 (M Put 213). 7. Fălcan, olt. (Mat folc. I); Fîlcan (17 B II 367). 8. Fălco/ii, -enii, -ianca ss. 9. Fălcuță Radu (Puc). 10. Folcic, V., act. 11. Fălcoianul, loan, fost Vasiliu, uzurpător de nume (AO VIII 38).
a-i cădea falca / fața expr. a fi surprins / uluit.

falcă dex

Intrare: falcă
falcă substantiv feminin
Intrare: Falcă
Falcă