exil definitie

18 definiții pentru exil

esil sn vz exil
esiliu sn vz exil
exil sn [At: (a. 1834) CR, 2941/21 / V: (înv) ~iu, esil, esiliu (pl: esilie), (îvr) ~ium, ezil / P: eg-zil / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr exil, lat exsilium] 1 Pedeapsă (aplicată în trecut mai ales pentru delicte politice) care constă în îndepărtarea definitivă sau temporară a unei persoane din țara sa (sau din localitatea de origine) Si: surghiun, (iuz) izgnamie, izgoană. 2-3 Situație în care se găsește un exilat2 (1, 3). 4-5 Perioadă de timp în cursul căreia o persoană se află în exil (1, 3). 6 Loc de exil (1). 7 Părăsire de bunăvoie a țării (sau localității) de origine (mai ales pentru a scăpa de persecuții) Cf refugiu, (înv) băjenie, pribegie.
exiliu sn vz exil
exilium sn vz exil
ezil sn vz exil
EXÍL, exiluri, s. n. 1. (În unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi țara al cărei cetățean este; surghiun. ♦ Părăsire voluntară sau impusă, a țării de baștină din motive politice, religioase sau economice. 2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium.
EXÍL, exiluri, s. n. 1. Pedeapsă aplicată în unele țări pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetățean din țara sau din localitatea în care trăiește; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de o prigoană. 2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium.
EXÍL, exiluri, s. n. Pedeapsă aplicată altădată pentru delicte politice și care consta în izgonirea unui cetățean pentru totdeauna sau pentru un timp limitat din țară sau din localitatea în care trăia (v. surghiun, expulzare); p. ext. îndepărtare voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, pentru a scăpa de o prigoană (v. expatriere); situație în care se afla cel surghiunit sau expatriat. În crud exil, pribeag prin țări străine. Visai atunci o vastă trilogie. TOPÎRCEANU, B. 89. Tu, coruptor infame... și tu, nenorocită, Exilul veșnic fie al vostru crunt martir! ALECSANDRI, T. II 382.
exíl [x pron. gz] s. n., pl. exíluri
exíl s. n. [x pron. gz], pl. exíluri
EXÍL s. (JUR.) exilare, pribegie, surghiun, surghiunire, (astăzi rar) proscriere, proscripție, (înv.) străinătate, surghiunie, surgunlâc, urgie, zatocenie. (A luat calea ~ului.)
EXÍL s.n. (Jur.) Pedeapsă constând în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor țării sale; surghiun. ♦ (P. ext.) Plecare nesilită a cuiva din propria-i țară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire); situația celui exilat. [Pron. eg-zil, pl. -luri, -le. / < fr. exil, lat. exilium < ex – afară, salio – a sări].
EXÍL s. n. pedeapsă constând în expulzarea unui condamnat de pe teritoriul statului sau al țării al cărei cetățean este; (p. ext.) plecare voluntară a cuiva din propria-i țară; situația celui exilat. (< fr. exil, lat. exilium)
EXÍL ~uri n. 1) Măsură represivă constând în expulzarea din țară sau din locul de trai a unei persoane care s-a făcut vinovată față de stat; expulzare; deportare; surghiun. 2) Situație a unei persoane supuse unei asemenea măsuri represive. 3) Plecare benevolă a unei persoane din propria țară (de regulă, din motive politice). /<fr. exil, lat. exilum
exil n. 1. ședere forțată afară din patrie și starea persoanei expulzate; 2. fig. orice loc forțat și neplăcut.
*exíl n., pl. urĭ (fr. exil, d. lat. exilium). Expatriere temporară saŭ perpetŭă ca pedeapsă orĭ de voĭe. – Ob. egzil (după fr.). V. urgie.
EXIL s. (JUR.) exilare, pribegie, surghiun, surghiunire, (astăzi rar) proscriere, proscripție, (înv.) străinătate, surghiunie, surgunlîc, urgie, zatocenie. (A luat calea ~.)

exil dex

Intrare: exil
exil 2 pl. -e substantiv neutru
  • pronunție: egzil
exil 1 pl. -uri substantiv neutru
  • pronunție: egzil
esil
esiliu
exiliu
exilium
ezil