esortațiune sf vz exortație

essortațiune sf vz exortație

exhortație sf vz exortație

exhortațiune sf vz exortație

exortație sf [At: ARISTIA, PLUT. / V: ~iune, (rar) exho~, exhorațiune, esortațiune / Pl: ~ii / E: fr exhortation, lat exhortatio, -onis] (Liv) 1 Înflăcărare, îndemnare a unei persoane sau a unei colectivități (prin cuvinte) Si: (liv) exortare (1). 2 Cuvântare, discurs prin care se urmărește stârnirea unor sentimente, dezlănțuirea unor acțiuni etc. Si: (liv) exortare (2).

exortațiune sf vz exortație

EXORTÁȚIE, exortații, s. f. (Livr.) Cuvântare, discurs prin care se urmărește dezlănțuirea unor sentimente, acțiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare, exortare. – Din lat. exhortatio, fr. exortation.

EXORTÁȚIE, exortații, s. f. (Livr.) Cuvântare, discurs prin care se urmărește stârnirea unor sentimente, dezlănțuirea unor acțiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare, exortare. – Din lat. exhortatio, fr. exhortation.

EXORTÁȚIE, exortații, s. f. (Livresc, învechit) Cuvîntare prin care cineva îndeamnă stăruitor o persoană sau un grup de persoane la o acțiune.

exortáție (livr.) (-ți-e) s. f., art. exortáția (-ți-a), g.-d. art. exortáției; pl. exortáții, art. exortáțiile (-ți-i-)

exortáție s. f. (sil. -ți-e), art. exortáția (sil. -ți-a), g.-d. art. exortáției; pl. exortáții, art. exortáțiile (sil. -ți-i-)

EXHORTÁȚIE s.f. v. exortație.

EXHORTAȚIÚNE s.f. v. exortație.

EXORTÁȚIE s.f. (Liv.) Cuvântare, discurs prin care se urmărește stârnirea unor sentimente, dezlănțuirea unor acțiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare. [Var. exhortație, exhortațiune, exortațiune s.f. / cf. fr. exhortation, lat. exhortatio].

EXORTAȚIÚNE s.f. v. exortație.

EXORTÁȚIE s. f. discurs prin care se urmărește stârnirea unor sentimente, dezlănțuirea unor acțiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare. (< fr. exhortation, lat. exhortatio)

*exortațiúne f. (lat. exhortátio, -ónis). Rar. Îndemnare.