executoriu definitie

12 definiții pentru executoriu

executoriu, ~ie [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) eze~ / P: eg-ze~ / Pl: ~ii / E: fr exécutoire, it esecutorio, lat executorius] 1 a (Jur) Care investește cu puterea de a executa (13). 2 a (Jur; d. o lege, o dispoziție, o sentință etc.) Care trebuie pusă în execuție (10). 3 a (Pex) Care are caracter obligatoriu Si: (rar) executiv (8). 4 a (Jur; îs) Formulă ~ie Mențiune pusă pe o hotărâre judecătorească, în baza căreia se poate face executarea (12) silită a acestei hotărâri Si: (înv) exequatur (1). 5-6 sm, a (Jur; șîs titlu ~) (Act) învestit cu formulă executori (4). 7 (Rar) Executiv (1).
EXECUTÓRIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. ◊ Hotărâre executorie = hotărâre care poate fi executată de îndată. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécutoire, lat. executorius.
EXECUTÓRIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. ◊ Hotărâre executorie = hotărâre care poate fi executată de îndată. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécutoire, lat. executorius.
EXECUTÓRIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. Sentință executorie. ◊ Formulă executorie = mențiune pusă pe o hotărîre judecătorească, în baza căreia se poate face executarea silită a acestei hotărîri. Titlu executoriu = act învestit cu formula executorie.
executóriu (care trebuie executat) [x pron. gz, riu pron. rĭu] adj. m., f. executórie (-ri-e); pl. m. și f. executórii
executóriu (care trebuie executat) adj. m. [-riu pron. -riu, x pron. gz], f. executórie (sil. -ri-e); pl. m. și f. executórii
EXECUTÓRIU, -IE adj. Care trebuie executat. ◊ Formulă executorie = formalitate necesară pentru executarea unei hotărâri judecătorești; titlu executoriu = act învestit cu formulă executorie. [Pron. eg-ze-...-riu. / cf. fr. exécutoire, lat. executorius].
EXECUTÓRIU, -IE adj. (jur.) care trebuie executat. ♦ formulă ĩe = formalitate necesară pentru executarea unei hotărâri judecătorești; titlu ~ = act investit cu formulă executorie. (< fr. exécutoire, lat. exsecutorius)
EXECUTÓRIU ~e adj. jur. Care poate fi executat. /<fr. exécutoire, lat. executorius
executoriu a. 1. care trebue să fie pus la execuțiune: sentință executorie; 2. care dă puterea de a procede la o execuțiune judiciară: act executoriu. ║ n. sentință judecătorească pentru plata cheltuielilor.
*executóriŭ, -ie adj. (lat. exsecutorius). Care dă putere de a proceda la o execuțiune judiciară: act executoriŭ, sentență executorie. Adv. În mod executoriŭ. – Ob. egz- (după fr.).
EXECUTORÍU, -IE (< fr., lat.) adj. (Dr.) Care dă loc de executare, care poate fi executat. ◊ Hotărâre e. = hotărâre care poate fi executată de îndată, fie că este definitivă, fie că se încadrează într-un caz de execuție provizorie. ◊ Titlu e. = act care servește drept temei unei executări silite. ◊ Formulă e. = ordin de executare pus pe hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicție pentru a o transforma într-un titlu executoriu și a da loc la executarea ei silită.

executoriu dex

Intrare: executoriu
executoriu adjectiv
  • pronunție: -riu pr. -rĭu
ezecutoriu