ESENIÉNI s.m.pl. Membri ai unei secte religioase la vechii evrei, caracterizată prin ascetism, disciplină severă și prin comunitatea bunurilor. [Pron. -ni-eni, sg. esenian. / < fr. esséniens].

ESENIÁN, -Ă adj., s. m. f. (membru) care aparține unei secte religioase, la vechii evrei, care condamna sacrificiile, preamărind comunitatea bunurilor materiale, hrana în comun, ținerea departe de căsătorie etc. (< fr. essénien)

Esenieni m. pl. sectă judaică din primul secol a. Cr., faimoasă prin mortificațiunile și abstinențele sale.

ESENIÁN (< fr.) s. m. Membru al unei secte iudaice apărute pe la mijlocul sec. 2 î. Hr. și dăinuind până în sec. 2 d. Hr., caracterizată prin comuniunea bunurilor, ascetism, pacifism și practicarea divinației. Gruparea a fost menționată de Filon din Alexandria, Josephus Flavius și Pliniu cel Bătrân. De la e., care au influențat puternic creștinismul primitiv, au rămas, probabil, Manuscrisele de la Marea Moartă.

esenián, -ă, eseniani, -e s. m. și f. Membru al unei secte iudaice apărute pe la mijlocul sec. 2 î. Hr., caracterizată prin comunitatea bunurilor și ascetism și cu o oarecare influență asupra creștinismului primar. Scrierile esenienilor, descoperite în peșterile de la Qumran în 1947 (Manuscrisele de la Marea Moartă) se consideră apocrife biblice. – Din fr. ésénian.

ESENIÁN, -Ă, eseniéni, -e, s. m. si f., adj. Membru al unui grup religios ebraic autonom din antichitate (sec. II î.Chr – II d.Chr). Esenienii erau considerați o sectă a iudaismului a cărei doctrină, asociată cu o viață ascetică în comun, precede întrucâtva creștinismul; scrierile esenienilor, descoperite în peșterile de la Qumran (lângă Marea Moartă) în 1947, sunt considerate apocrife biblice. Comunitățile eseniene se caracterizau prin: renunțarea la proprietatea privată si la comerțul particular; respectarea strictă a Sabatului si a preceptelor igienice (ceea ce impunea spălarea frecventă în apă rece și purtarea de haine albe); cultivarea muncii fizice obligatorii pentru toți membrii comunității; efectuarea în comun a lucrărilor necesare; condamnarea războaielor, sclaviei si a inegalităților sociale; interdicția de a blestema și de a jura (în afara jurământului pentru admiterea în sectă) și de a sacrifica animale. Membrii sectei proveneau de obicei din rândurile copiilor adoptați de către sectă. Esenienii își duceau viața prin excelență colectivă pe litoralul nord-vestic al Mării Moarte. În cadrul comunității a apărut, ca mesager al lui Dumnezeu, un personaj mesianic, Învățătorul dreptății sau Învățătorul credinței (traducerea ebraicului more kașședeq e incertă), având anumite coincidențe biografice cu Isus Christos. După Documentul din Damasc, Dumnezeu trimite un învățător pentru încheierea unui nou legământ; la „sfârșitul zilelor” acesta va muri, revenind ca Mesia, ridicat din casa lui Aaron. Textele de la Qumran (cele 40 000 de fragmente găsite în 11 peșteri de depozitare compun parțial 600 de cărți) cuprind manuscrise biblice (textul masoretic al Vechiului Testament, anterior celui canonic), apocrife (Cartea Jubileelor, Spusele lui Moise ș.a.), scrieri ale comunității (statutul esenienilor, Cele două coloane despre educația tineretului, textul escatologic Regulamentul binecuvântărilor, opera apocaliptică Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, Documentul din Damasc ș.a.). Războiul fiilor luminii e cel mai interesant ca operă mitografică; scrierea are caracter dualist: războiul între „fiii luminii” (identificați euhemerist de unii comentatori cu membrii comunității eseniene) și „fiii întunericului” este predestinat, inevitabil, și se va desfăsura în plan cosmic, implicând omenirea, pe îngeri și pe Satana; deși finalul – victoria luminii – se știe, sunt necesare pregătiri militare și morale îndelungate; războiul va dura 40 de ani (cât și traversarea deșertului spre Țara Făgăduinței); fiii luminii vor birui de 3 ori și tot de 3 ori ceilalți, decisivă fiind bătălia a șaptea (atunci „în mâinile săracilor vei da tu pe vrăjmașii țărilor toate, în mâinile celor încovoiați în pulbere, ca să umilească cele mai puternice popoare și să răsplătească pe nelegiuiți [...] săvârșind dreapta judecată a adevărului tău asupra tuturor fiilor omului” – XI, 13-14). De esenieni s-au interesat unii autori antici (Filon din Alexandria, C. Plinius Secundus în Istoria naturală – V, 17, § 73, Josephus Flavius în Antichități iudaice XVIII, 1, § 18, Hieronymus), ca și unii teologi moderni (K.Fr. Barth, K.H. Venturini); alții (H. Del-Medico) socoteau că e un mit din secolul II, interpolat. [Adaptare după Dicționarul de mitologie generală de Victor Kernbach, editura Albatros, București 1983] (< fr. essénien, lat. esseni, gr. essenoi, probabil din ebr. țenum, „cei modești” sau hașșaim, „cei tăcuți”; aram. hasēn) [etim. și TLF]