ermeneutică definitie

29 definiții pentru ermeneutică

ermaneutic, ~ă[1] a vz hermeneutic
ermeneutic, ~ă a vz hermeneutic
ermenevtică sf vz hermeneutică
ermineftic, ~ă a, sf vz hermeneutic
erminevtic, ~ă a vz hermeneutic
ERMENÉUTIC, -Ă s. f., adj. v. hermeneutic.
HERMENÉUTIC, -Ă, hermeneutici, -ce, adj. Cu caracter de hermeneutică; referitor la hermeneutică. [Var.: ermenéutic, -ă adj.] – Din fr. herméneutique.[1]
HERMENÉUTICĂ s. f. Știința și arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. [Var.: ermenéutică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik.[1]
ERMENÉUTIC, -Ă s. f., adj. v. hermeneutic.
HERMENÉUTIC, -Ă, hermeneutici, -ce, adj. Cu caracter de hermeneutică; de hermeneutică. [Var.: ermenéutic, -ă adj.] – Din fr. herméneutique.
HERMENÉUTICĂ s. f. Știința și arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. [Var.: ermenéutică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik.
HERMENEÚTICĂ s. f. (Rar) Teoria și arta interpretării unui text (antic).
hermeneútică (-ne-u-) s. f., g.-d. art. hermenéuticii
hermeneútic adj. m., pl. hermeneútici; f. sg. hermeneútică, pl. hermeneútice
hermeneútică s. f. (sil. -neu-), g.-d. art. hermeneúticii
HERMENEÚTICĂ s. știința exegezei.
ERMENEÚTIC, -Ă adj. v. hermeneutic.
ERMENEÚTICĂ s.f. v. hermeneutică.
HERMENEÚTIC, -Ă adj. Referitor la hermeneutică, de hermeneutică. [Var. ermeneutic, -ă adj. / < fr. herméneutique].
HERMENEUTICĂ s.f. Disciplină (considerată și artă) care se ocupă cu înțelegerea și interpretarea monumentelor, cărților și a textelor vechi. ♦ Teorie a interpretării semnelor ca elemente simbolice ale unei culturi. [Var. ermeneutică s.f. / < fr. herméneutique, cf. gr. hermeneutike < hermeneuein – a interpreta, hermeneus – interpret].
HERMENEÚTIC, -Ă I. adj. referitor la hermeneutică. II. s. f. 1. știința sau arta de a interpreta vechile texte religioase, obscure, criptice; (p. ext.) rezultatul interpretării. 2. știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. ◊ ansamblul tehnicilor de descifrare a unui dat simbolic, teorie a procesului de interpretare a semnelor. (< fr. herméneutique, gr. hermeneutike, /II/ germ. Hermeneutik)
HERMENÉUTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de hermeneutică; propriu hermeneuticii. /<fr. herméneutique, germ. hermeneutisch
HERMENÉUTICĂ f. Știința care se ocupă cu interpretarea textelor vechi (biblice). [G.-D. hermeneuticii] /<fr. hermenéutique, germ. Hermeneutik
ermeneutică f. interpretarea cărților sfinte.
*ermenéŭtic, -ă adj. (vgr. ῾ermeneutikós). Relativ la interpretarea cărților sfinte. S. f. Știința interpretăriĭ cărților sfinte.
HERMENEUTICĂ s. știința exegezei.
hermeneutică (muzicală) v. analiză; fenomenologia muzicii.
HERMENEÚTICĂ (ERMENEÚTICĂ) (< fr., gr.) s. f. Arta sau știința de a interpreta textele vechi; știința exegezei. Prefigurată în filozofia greacă, h. s-a conturat mai precis în contextul polemicii dintre protestanți și catolici privind interpretarea textelor biblice (h. sacră). În Evul Mediu, h. presupunea o lectură a „Bibliei” pe patru niveluri de interpretare: literar, alegoric, moral și escatologic. Ulterior, h. s-a aplicat și relatărilor cu valoarea istorică (h. istorică), diverselor categorii ape operei de artă (h. artei), elaborării regulilor pentru interpretarea legii (h. juridică). O dată cu Fr. Schleiermacher, se constituie o h. generală, ca studiu al expresiilor aparținând diferitelor culturi și epoci. Apoi W. Dilthey (și școala sa) includ h. printre metodele cunoașterii specifice „științelor spiritului”. Ca metodă, h. stabilește regulile de comprehensiune și interpretare a simbolurilor care exprimă viața spirituală. M. Heidegger a utilizat h. în interpretarea ființării umane, iar H. Gadamer a elaborat o h. filozofică înțeleasă ca o „filozofie practică” orientată spre cercetarea „fenomenului comprehensiunii”, a presupozițiilor care scapă abordării analitico-experimentale. Dezvoltând programul lui Gadamer, M. Riedel a inițiat o h. criticistă, având ca obiect practica cercetării din disciplinele socio-umane contemporane.
hermeneútică s. f. 1. Știința sau arta inițial empirică, destinată interpretării mesajelor atribuite de tradiție zeului Hermes, care ar fi comunicat în preajma morții sale esența cunoașterii universului. ♦ Știința sau arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Disciplină de studiu în școlile teologice, care oferă principiile și regulile de interpretare a Sfintei Scripturi. Este corespondenta retoricii laice. Are trei cap.: noemica (teoria sensurilor), euristica (identificarea sensurilor în diferite texte biblice) și proforistica (aplicarea sensului potrivit textelor dificile). Cea mai veche lucrare de hermeneutică biblică este lucrarea Cheia de Meliton de Sardes (sec. 2 d. Hr.). 2. (Înv.) Erminie. [Var.: ermeneútică, ermineútică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik (< gr. ermineutiki).

ermeneutică dex

Intrare: hermeneutic
ermeneutic
hermeneutic
erminevtic
ermaneutic
ermineftic
Intrare: hermeneutică
hermeneutică
ermeneutică
ermenevtică