Dicționare ale limbii române

14 definiții pentru eresă

eres sn [At: COD. VOR.2 27v/9 / V: (pop) ires, (înv) (pl: ~e, ~ii), ire (pl: ~e) / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: vsl єрєсъ] 1 (Înv; asr) Erezie (1). 2 (Înv; asvl) Practică religioasă neoficială. 3 (Înv) Sectă religioasă. 4 (Îvr) Dezbinare. 5 Prejudecată. 6 Superstiție. 7 Erezie (4). 8 Convingere. corectată
ere sf vz eres
ERÉS, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată în deprindere); prejudecată; superstiție; eroare. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți); p. ext. rătăcire, păcat. – Din sl. eresĭ.
ERÉS, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată în deprindere); prejudecată; superstiție; eroare. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți); p. ext. rătăcire, păcat. – Din sl. eresĭ.
ERÉS, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată adesea în deprindere); prejudecată, rătăcire, eroare, superstiție. Mințile erau întunecate de eresuri. CAMILAR, N. II 370. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, O. I 201. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți); p. ext. rătăcire, păcat. Tu nu poți înțelege un biet suflet ca al meu, comun și plin de «eresuri». VLAHUȚĂ, O. A. 325. O, șoptește-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres, Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82.
erés s. n., pl. erésuri
erés s. n., pl. erésuri
ERÉS s. (BIS.) erezie, (rar) necredință, (înv.) minciună. (A comite un ~.)
ERÉS s. v. abatere, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, prejudecată, superstiție, vină, vinovăție.
erés (erésuri), s. n. – Erezie, greșeală. – Var. (înv.) eresă, ires. Gr. αιρεσις (sec. XVII; cf. Iordan, Dift. 145; Murnu 22). Este dublet de la erezie, s. f., din fr. hérésie. – Der. ereziarh, s. m. (autor al unei erezii); eretic (var. înv. iritic), adj. (adept al unei erezii); irează, s. f. (monstru, grozăvie), pentru a cărui der. cf. Scriban, Arhiva, 1921, 73.
eres n. credință populară, superstițiune: povești și doine, ghicitori, eresuri EM. [Vechiu-rom. eres, eresie, de origină slavo-greacă].
erés n., pl. urĭ (vsl. ĭeresĭ, rus. erésĭ, d. vgr. ῾aíresis, erezie. V. pro-eres). Pop. Superstițiune. – În Munt. Și ires, erez și irez.
ERES s. (BIS.) erezie, (rar) necredință, (înv.) minciună. (A comite un ~.)
eres s. v. ABATERE. CULPABILITATE. CULPĂ. EROARE. GREȘEALĂ. PĂCAT. PREJUDECATĂ. SUPERSTIȚIE. VINĂ. VINOVĂȚIE.

Eresă dex online | sinonim

Eresă definitie

Intrare: eres
eres substantiv neutru
eresă