epitet definitie

20 definiții pentru epitet

epitet sn [At: URECHE, LET. I, 146/25 / V: (îvr) ~on, ~a sf / S și: (înv) ~the~ / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: fr épithète, ngr ἐπίθετον] 1 Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. 2 Figură de stil realizată printr-un determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective.
epiteta sf vz epitet
epiteton sn vz epitet
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective. ♦ Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. – Din fr. épithète, lat. epitheton.
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective. ♦ Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. – Din fr. épithète, lat. epitheton.
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv (mai ales adjectiv) pus pe lîngă un substantiv. Nu poate să fie vorba... de acești înjghebători de rime și de epitete furate, cînd vorbim despre adevărați poeți. GHEREA, ST. CR. I 148. [La Eminescu] cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 239. Bahluiul a avut onoarea a fi cîntat în versuri de poetul Alecsandri, ce-i dete epitetul de lăcaș al broaștelor. BOLINTINEANU, O. 276.
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv, de obicei cu funcțiune de adjectiv, pus pe lângă un substantiv. – Fr. épithète (lat. lit. epitheton).
epitét s. n., pl. epitéte
epitét s. n., pl. epitéte
EPITÉT s. (LIT.) calificativ.
EPITÉT s.n. (Lit.) Cuvânt așezat lângă un substantiv pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ♦ Calificativ. [Pl. -te (rar) -turi. / < fr. épithète, it. epiteto, cf. gr. epitheton – adăugat].
EPITÉT s. n. figură de stil constând în alăturarea unui cuvânt de un altul pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ◊ calificativ. (< fr. épithète, lat. epithetum, gr. epitheton)
EPITÉT ~e n. 1) Cuvânt lămuritor cu funcție expresivă, care determină un substantiv sau un verb. 2) Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. /<fr. épithète, lat. epitheton
epitet n. vorbă ce servă a califica.
*epitét n., pl. e (vgr. epítheton). Cuvînt care califică: acestuĭ rege i s’a dat epitetu de „mare”.
EPITET s. calificativ.
atribut predicativ-epitet, forma cea mai puternic expresivă a epitetului și anume acel adjectiv (sau un echivalent al său) care exprimă în propoziție, mai rar în frază, un atribut al numelui subiect sau obiect, dar stă pe lângă verbul predicativ ca un complement circumstanțial de mod; este un adjectiv care are, prin topică, și funcție adverbială, deși își păstrează valoarea proprie prin flexiune și acord (A): „Când ochii tăi tot încă mari Se uită dulci și galeși.” (Eminescu)
epitet (gr. epitheton „cuvânt adăugat”), figură de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă ca în simțirea și fantezia scriitorului (P): „Visul tău de glorii falnic triumfând.” (Eminescu) T. Vianu
epitet metonimie, v. enalagă.
epitet tautologie, epitet exprimat prin două sau mai multe adjective sau adverbe sinonime (I): „Apariția neauzită, neasemănată, indescriptibilă, inenarabilă. E domnul profesor.” (N. D. Cocea)

epitet dex

Intrare: epitet (pl. epitete)
epitet pl. epitete substantiv neutru
epiteta
epiteton
Intrare: epitet (pl. epiteturi)
epitet pl. epiteturi