epigramă sf [At: M. COSTIN, O. 327 / V: (înv) epigrăm sn, (îvr) ~mmătă / S și: (înv) ~mmă / A și: (înv) ~ma / Pl: ~e / E: fr épigramme, lat epigramma, ngr ἐπίγραμμα] 1 (Înv) Poezie scurtă, care aborda subiecte diferite. 2 Poezie lirică scurtă de proporții reduse, care satirizează trăsături negative, fapte, oameni etc., terminată cu o poantă (ironică) adesea rezultată din asociații neașteptate. 3 (Înv) Inscripție în versuri sau în proză, cu conținut epic sau elegiac, care era încrustată, mai ales la vechii greci, pe morminte, vase ornamentale etc. 4 (Asr) Vorbă de spirit, adeseori caustică. 5 (Înv) Ironie. 6 (Îla) De ~ Epigramatic (5).

epigrammătă sf vz epigramă

epigrăm sn vz epigramă

EPIGRÁMĂ, epigrame, s. f. Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică. – Din fr. épigramme, lat. epigramma.

EPIGRÁMĂ, epigrame, s. f. Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică. – Din fr. épigramme, lat. epigramma.

EPIGRÁMĂ, epigrame, s. f. Scurtă poezie care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații și se termină printr-o notă de spirit, îndeplinind adesea rolul unei critici sociale. Cu grijă mare duce Nanu un mic volum de epigrame. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 193. Autorul voia să facă o epigramă în contra dramelor ce au copleșit scena. RUSSO, O. 138.

epigrámă (-pi-gra-) s. f., g.-d. art. epigrámei; pl. epigráme

epigrámă s. f. (sil. -gra-), g.-d. art. epigrámei; pl. epigráme

EPIGRÁMĂ s.f. 1. (Ant.) Inscripție pe morminte, monumente, vase etc. 2. (Lit.) Specie de poezie (scurtă) cu caracter satirizant, care se sfârșește printr-o poantă ironică, mușcătoare la adresa unui personaj, a unui fapt etc. [< fr. épigramme, it., lat. epigramma, cf. gr. epi – deasupra, gramma – inscripție].

EPIGRÁMĂ s. f. 1. (ant.) inscripție pe pietre funerare, monumente, vase etc. 2. poemă scurtă pe orice temă, de felul celor cultivate în epoca elenistică la Alexandria. 3. specie de poezie scurtă, cu caracter satirizant, care se sfârșește printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc. (< fr. épigramme, lat. epigramma)

EPIGRÁMĂ ~e f. Poezie lirică de proporții reduse care satirizează trăsăturile morale negative ale unei persoane sau anumite stări de lucruri, terminându-se, de obicei, printr-o poantă ironică. [Sil. -pi-gra-] /<fr. épigramme, lat. epigramma

epigramă f. 1. mică bucată în versuri care se termină cu o trăsură picantă; 2. fig. batjocură fină și mușcătoare. [Primitiv, în Grecia antică, inscripțiune (mai ales în versuri) săpată pe un mormânt sau pe o ofrandă depusă într’un templu; mai târziu, cugetarea, exprimată scurt și coprinzător, deveni satirică].

*epigrámă f., pl. e (vgr. epi-gramma. V. pro-gramă). La ceĭ vechĭ, inscripțiune în proză orĭ în versurĭ pe un monument. Mică poezie care se termină c’o ironie: epigramele luĭ Marțial îs virulente și spirituale.

epigramă (gr. epigramma „inscripție pe un obiect”), astăzi sinteză compozițională a unor figuri specifice, alcătuită în versuri, de obicei sub forma unui catren, cu caracter ușor satiric în care se împletesc: ambiguitatea, în primul rând, aluzia, paronomaza, antiteza, metafora, comparația ș.a. (P): „Când compui o melodie Susții că ești inspirat, Pe când toată lumea știe Că ești doar un ins... pirat!” (Nicolae Buicliu) Caracteristicile definitorii ale e. prototip (diferențiată de calambur, în primul rând) sunt deci: a) o scurtă versificare: cel puțin un distih, cel mult un catren; b) o „poantă” construită pe schema unei figuri; și c) conținut umoristic și, în general, ușor satiric.