epicureism definitie

17 definiții pentru epicureism

epicureism sn vz epicurism
epicureizm sn vz epicurism
epicurism sn [At: ANTROP. 225/26 / V: ~reism, ~reizm / P: ~rism / E: fr épicurisme] 1 Doctrină filozofică materialistă, aparținând lui Epicur și adepților săi, care explica lumea, fenomenele în mod rational-materialist și care susținea totodată o teorie etică a fericirii raționale la baza căreia stă repausul, liniștea și satisfacția individuală. 2 Morală care constă în căutarea plăcerilor Si: școală epicureică (10). 3 Înclinație spre plăcerile alese, rafinate, spirituale. 4 Mod de viață bazat pe căutarea plăcerilor.
EPICUREÍSM s. n. v. epicurism.
EPICURÍSM s. n. 1. Concepție etică a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria fericirii raționale a individului. 2. Curent de reconsiderare a ideilor lui Epicur în Renaștere și în filosofia iluministă și materialistă din sec. XVII-XVIII. [Var.: epicureísm s. n.] – Din fr. épicurisme.
EPICUREÍSM s. n. v. epicurism.
EPICURÍSM s. n. Doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. [Var.: epicureísm s. n.] – Din fr. épicurisme.
EPICUREÍSM s. n. v. epicurism.
EPICURÍSM s. n. Doctrină materialistă a lui Epicur, filozof grec din secolul al IV-lea î.e.n., care explica lumea, fenomenele, cunoașterea în chip raționalist-materialist și combătea misticismul, dar, în ce privește concepția morală, a încercat să creeze o teorie etică a fericirii raționale la baza căreia stă nu activitatea creatoare, ci repausul, liniștea și satisfacția individualistă, egoistă. – Variantă: epicureísm s. n.
epicurísm s. n.
epicureísm s. n.
epicurísm s. n.
EPICUREÍSM s.n. v. epicurism.
EPICURÍSM s.n. Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine, susținând că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniștea și nu activitatea. [Var. epicureism s.n. / < fr. épicurisme < Epicur – filozof grec din antichitate].
EPICURÍSM s. n. 1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine; școală epicuriană. 2. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere. (< fr. épicurisme)
*epicureízm n. Fil. Morala luĭ Epicur și a epicureilor. V. edonizm.
EPICUREÍSM (EPICURISM) (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Concepțiile reprezentanților Școlii epicureice. 2. Concepția etică a lui Epicur, a discipolilor și a continuatorilor lui. Înrudită inițial cu eudemonismul; mai târziu a apărut adesea în forme vulgarizate și nu arareori a fost interpretată în termenii hedonismului. 3. Curent de valorificare și de reconsiderare a ideilor lui Epicur, în speță a eticii și atomismului lui, în Renaștere (M. Montaigne, J. Huarte, L. Valla ș.a.), în filozofia iluministă și materialistă din sec. 17-18 (P. Gassendi ș.a.).

epicureism dex

Intrare: epicurism
epicurism substantiv neutru
epicureism substantiv neutru
epicureizm