enunciativ, ~ă a vz enunțiativ

enunțiativ, ~ă a [At: NEGULICI / P: ~ți-a~ / V: (înv) ~ncia~ / Pl: ~i, ~e / E: fr énonciatif, lat enuntiativus] 1 a Care conține o enunțare (1). 2 a Care cuprinde relatarea obiectivă, fară participarea afectului, a unei constatări, observații etc. 3 a Care are caracterul unei enunțări (1). 4-5 sf, a (Șîs propoziție ~ă) (Propoziție) care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală.

ENUNȚIATÍV, -Ă, enunțiativi, -e, adj. Care conține o enunțare. ◊ Propoziție enunțiativă = propoziție care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. énonciatif, lat. enuntiativus.

ENUNȚIATÍV, -Ă, enunțiativi, -e, adj. Care conține o enunțare. ◊ Propoziție enunțiativă = propoziție care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. énonciatif, lat. enuntiativus.

ENUNȚIATÍVĂ adj. f. (Numai în expr.) Propoziție enunțiativă = propoziție care cuprinde relatarea în mod obiectiv, fără participarea afectului, a unei constatări sau a unei observații. Propozițiile enunțiative sînt specifice descrierilor și narațiunilor. GRAM. ROM. II 28.

enunțiatív (-ți-a-) adj. m., pl. enunțiatívi; f. enunțiatívă, pl. enunțiatíve

enunțiatív adj. m. (sil. -ți-a-), pl. enunțiatívi; f. sg. enunțiatívă, pl. enunțiatíve

ENUNȚIATÍV adj. expozitiv. (O propoziție ~.)

ENUNȚIATÍV, -Ă adj. Care enunță, care conține o enunțare. ◊ Propoziție enunțiativă (și s.f. ) = propoziție care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală. [Pron. -ți-a-. / cf. it. enunziativo].

ENUNȚIATÍV, -Ă adj. care conține o enunțare. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție afirmativă sau negativă care exprimă un fapt real, realizabil sau ireal; propoziție expozitivă. (< fr. énonciatif, lat. enuntiativus)

ENUNȚIATÍV ~ă (~i, ~e) Care ține de enunț; propriu enunțului. ◊ Propoziție ~ă propoziție prin care vorbitorul comunică ceva în legătură cu un obiect sau fenomen. [Sil. -ți-a-] /<fr. énonciatif, lat. enuntiativus

ENUNȚIATIV adj. expozitiv. (O propoziție ~.)

ENUNȚIATÍV, -Ă adj. (cf. fr. énonciatif, lat. enuntiativus, it. enunziativo): în sintagmele intonație enunțiativă și propoziție enunțiativă (v.).

ENUNȚIATÍVĂ s. f. (< adj. enunțiativ,-ă, cf. it. enunziativo, fr. énonciative < lat. enuntiativa): propoziție care conține o enunțare, o constatare obiectivă, relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal. Este marcată gramatical prin intonație enunțiativă și prin topică normală, obișnuită a termenilor, iar grafic prin punct. ◊ ~ propriu-zisă (reală): propoziție care exprimă relatarea unui fapt real, o constatare în legătură cu acest fapt. Este specifică descrierilor, relatărilor științifice, publicistice și administrative. Ea poate fi independentă, principală sau secundară, regentă sau subordonată. Se construiește cu modul indicativ: „Amândoi simțiseră un gol sub picioare, în jur, pretutindeni.” (H. Papadat-Bengescu); „Tudor Arghezi trece astăzi... drept cel mai de seamă artist contemporan al cuvântului.” (T. Vianu); „Toader spune / că a vorbit cu cumnatul.” (I. Slavici); „Frumos era pe atunci, / căci și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși...” (Ion Creangă). ◊ ~ optatívă: propoziție care exprimă dorința de realizare sau de nerealizare a unui anumit fapt (realizabil sau real). Ea poate fi independentă sau coordonată, principală sau secundară, regentă sau subordonată. Se construiește obișnuit cu aspectul optativ al modului condițional-optativ-potențial (rar e construită și cu conjunctivul – prezent sau perfect – sau cu indicativul imperfect): „Aș bea un pahar cu apă” (A. Vlahuță); „Eu aș pleca numaidecât și aș intra pe moșia lui popa ăsta” (M. Preda); „Să trăiască pentru fericirea județului nostru!” (I. L, Caragiale); „Da, mult mai bine ar fi fost / Să fi rămas în sat la noi / De-ai fi avut și tu vreun rost, / De-am fi avut pământ și boi” (Șt. O. Iosif); „Eu i-aș fi strâns la piept pe-acești flăcăi / Și le-aș fi spus întreaga mea mâhnire” (N. Labiș); „Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec sfânt” (M. Eminescu). ◊ ~ potențiálă: propoziție care exprimă posibilitatea realizării unui fapt (realizabil), în prezent, în trecut sau în viitor. Ea poate fi independentă sau coordonată, principală sau secundară, regentă sau subordonată. Se construiește obișnuit cu aspectul potențial al modului condițional-optativ-potențial (prezent sau perfect), iar uneori cu conjunctivul (prezent sau perfect) sau cu indicativul imperfect (precedat uneori de sintagmele mai bine sau mai degrabă): „Și guraliv și de nimic / Te-ai potrivi cu mine” (M. Eminescu); „A nu, asta nu... Nu i-aș fi îngăduit-o niciodată” (Camil Petrescu); „Mai bine măria-sa și-ar căuta de drum și ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica” (C. Negruzzi); „Ar fi cine să te mângâie” (M. Sadoveanu); „Dacă eram jurat, și eu îl achitam” (Camil Petrescu) ◊ ~ dubitatívă: propoziție care exprimă îndoiala, nesiguranța, nehotărârea sau bănuiala în legătură cu un anumit fapt (realizabil sau ireal). Ea poate fi independentă sau coordonată, principală sau secundară, regentă sau subordonată. Se construiește cu prezumtivul (prezent sau perfect), cu conjunctivul perfect și rar cu indicativul viitor: „O fi având și ea pe cineva să aștepte” (T. Mușatescu); „Cine știe, va fi uitat ceva; va fi având să-i spună ceva lui Lică” (I. Slavici); „Vor fi fost fericiți în țara lor” (M. Sadoveanu); „Doar numai Ochilă și Lungilă din poveste să-ți poată veni de hac” (C. Hogaș); „Să fi mers o bucată bună de drum” (I. L. Caragiale); „Oi fi bolnav!” (B. Șt. Delavrancea); „Așa a fi, n-a fi așa, vreau să-mi fac băietul popă” (Ion Creangă). ◊ falsă ~ dubitativă: propoziție care dă impresia că este o enunțiativă dubitativă (datorită conținutului), dar care în realitate este o propoziție enunțiativă propriu-zisă (ideea de îndoială, de probabilitate nu este exprimată gramatical prin modurile verbului, ci lexical, prin sensul verbelor folosite la indicativ), ca în exemplul „Ei se îndoiesc de sinceritatea lui.” ◊ ~ imperatívă: propoziție care exprimă o poruncă, un ordin, o dispoziție, o interdicție, un îndemn, un sfat, o invitație, o rugăminte, adresate de obicei persoanei cu care se vorbește. Ea poate fi independentă, coordonată, principală sau secundară, regentă sau subordonată. Se construiește obișnuit cu modul imperativ; alteori cu modul conjunctiv (cu valoare de imperativ), cu modul indicativ (cu formă de prezent și sens de viitor sau cu formă de viitor, ambele cu intonație de imperativ): „Nu mă combate... Susține-mă... Alege-mă” (I. L. Caragiale); „Primește dară în sensul vechii prietenii, ca un dar, pânza ostenelilor mele, și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu” (I. Budai-Deleanu); „Alungă patimile mele, / Pe veci durerea lor o frânge” (O. Goga); „Spune, l-a îndemnat dulce Nicoară” (M. Sadoveanu); „Fă-mi cel din urmă bine: / Pământul țării să-l săruți / Și pentru mine” (G. Coșbuc); „Dă-mi o părăluță, draga mea...” (V. Alecsandri); „Dadă Irină, să faci și mamei foc” (B. Șt. Delavrancea); „...d-ta, firește, vii imediat după el și înconjuri cazarma” (Camil Petrescu); „Vei da în ordinea mea două mii cinci sute de rubiele... și le vei trece în socoteala mea” (N. Filimon); „A nu se apleca în afară!”; „A se slăbi cu observațiile!” ◊ ~ neafectívă (neexclamatívă): e. fără indici afectivi (dispune de o intonație enunțiativă, neutră); e. care exprimă relatarea, dorința, posibilitatea, îndoiala, ordinul sau îndemnul în mod obiectiv, fără coloratură afectivă (v. toate exemplele de la cele cinci categorii de e.). Este marcată grafic prin punct: „Soarele încălzește pământul.” ◊ ~ afectívă (exclamatívă): e. cu indici afectivi (intonație exclamativă, specifică): e. care exprimă relatarea, dorința, posibilitatea, îndoiala, ordinul sau îndemnul în mod subiectiv, cu coloratură afectivă, însoțite de participarea afectivă a vorbitorului (mirare, admirație, plăcere, surprindere, indignare, dezaprobare, regret, disperare, durere etc.). Este marcată grafic de obicei prin semnul exclamării; uneori prin puncte de suspensie: „Era strașnic om Cozma Răcoare!” (M. Sadoveanu); „Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!” (I. L. Caragiale); „Dac-aș ști să cânt..., ce fericit aș fi.” (A. Vlahuță); „Cum m-ar cinsti azi satul...” (O. Goga); „Ce-aș mai râde să te văd întorcându-te cu nasul în jos!” (P. Ispirescu); „Or fi fugit!” (V. Alecsandri); „Dă-i zece tătarului, dă-i zece!” (B. Șt. Delavrancea); „N-aveți frică, fraților! Stați pe loc!... Nu fugiți!... Să le luăm puștile și gloanțele!” (L. Rebreanu).

ENUNȚIATÍVĂ s. f. v. enunțiativ [DN].