elen, ~ă [At: (cca 1618) GCR I, 51/12 / V: elin smf, a / Pl: ~i, ~e / E: fr héllène, lat hellenus, ngr ἒλλην] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo Si: grec, (îvr) elinic (7-8). 3 smp Popor care locuiește în Grecia. 4 a (Înv; de obicei îoc „creștin”) Păgân. 5-6 a Care aparține Greciei sau grecilor Si: elinic (2-3). 7-8 a Referitor la Grecia sau la greci Si: elinic (4-5). 9 a Originar din Grecia Si: elinic (6). 10-11 a Specific Greciei sau grecilor Si: grecesc, (înv) elenic, elinesc. 12 sf (Îf elină) Limba greacă veche.

elin, ~ă a vz elen

ELÉN, -Ă, eleni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Greciei antice sau populației ei, privitor la Grecia antică sau la populația ei; elinesc. ♦ (Substantivat, f.; în forma elină) Limba greacă veche. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația Greciei antice. [Var.: elín, -ă adj.] – Din ngr. Éllin, lat. Hellenes.

ELÍN, -Ă adj. v. elen.

ELÉN, -Ă, eleni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Greciei antice sau populației ei, privitor la Grecia antică sau la populația ei; elinesc. ♦ (Substantivat, f.; în forma elină) Limba greacă veche. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Greciei antice. [Var.: elín, -ă adj.] – Din ngr. Éllin, lat. Hellenes.

ELÍN, -Ă adj. v. elen.

ELÉN, -Ă, eleni, -e, adj. Care aparține Greciei (în special Greciei antice), propriu Greciei; grec. Coloniile grecești pontice... an răspîndit cultura elenă. IST. R.P.R. 27. Venise de la Atena ca profesor la școala comunității elene. BART, E. 23. Nu zic... că n-am început chiar a citi... poema elenă a lui Opian, apoi și cea latină a lui Grațiu Faliscu. ODOBESCU, S. III 62. – Variantă; elín, -ă (SADOVEANU, N. F. 32) adj.

ELÍN, -Ă adj. v. elen.

elén adj. m., s. m., pl. eléni; adj. f., s. f. elénă, pl. eléne

elínă (limbă) (înv.) s. f., g.-d. art. elínei

elén adj. m., s. m., pl. eléni; (persoană) f. sg. elénă, pl. eléne

elínă (limba) adj. f., s. f., pl. elíne

ELÉN adj. v. elenic.

ELÉN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia antică (Elada). ◊ s. f.; în forma elină) limba greacă veche. (< fr. hellène)

ELÍNĂ s. f. elem. elen.

elén (elénă), adj. – Din Grecia antică. – Var. (înv.) elin. Gr. Ἔλληνος (sec. XVI). – Der. elenic, adj.; helenism, s. n.; elenist, s. m.; eleniza, vb.; elinesc, adj. (înv., elen, grec; păgîn); elinește, adv. (în grecește).

ELÉN ~ă (~i, ~e) Care aparține Greciei antice sau populației ei; din Grecia antică. [Var. elin]/ <ngr. Hellen, lat. Hellenes

ELÉNĂ f. mai ales art. Limba greacă veche. [Var. elină] /<ngr. Hellen, lat. Hellenes

Eleni m. pl. numele colectiv al Grecilor (Elenic).

ELEN adj. elenic, elinesc. (Civilizația ~.)

ELEN, -Ă (< ngr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Denumire a celor patru vechi triburi grecești (eolieni, dorieni, ionieni și ahei) din S Tesaliei, care s-a extins, din sec. 8-6 î. Hr., asupra tuturor triburilor grecești; (și la sg.) persoană care aparține populației Greciei antice. V. grec. 2. Adj. Care aparține elenilor (1), referitor la eleni. ♦ (Substantivat, f.; în forma elină) Limba greacă veche (vorbită până în sec. 6 inclusiv).

ELIN PELIN (pseud. lui Dimităr Ivanov) (1877-1949), scriitor bulgar. Maestru al nuvelei realiste, inspirate din viața țărănimii („Neamul Gheracilor”, „Pământul”).