egoísm sn [At: GOLESCU, E. 330/21 / V: ~ízm / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr égoïsme] 1 Atenție exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți) Si: egocentrism, egotism, individualism. 2 (Rar) Tendință a membrilor unei familii sau a unui grup social de a subordona totul intereselor lor comune. 3 Ansamblu de instincte și de predispoziții propriu fiecărui individ, care servește la conservarea ființei sale.

egoízm sn vz egoism

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme.

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme.

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire totală a intereselor altora sau ale colectivității. Sub înfățișarea bonomă se pitea un egoism crunt. C. PETRESCU, Î. I 95.

egoísm (iubire de sine) s. n.

egoísm s. n.

EGOÍSM s. (înv.) siniubire. (De un ~ feroce.)

Egoism ≠ altruism

EGOÍSM s.n. Preocupare, atenție exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor colectivității. [Pron. -go-ism. / < fr. égoïsme, cf. lat. ego – eu].

EGOÍSM s. n. preocupare exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor și drepturilor celorlalți. (< fr. égoïsme)

EGOÍSM n. Trăsătură morală care pune mai presus de toate interesele personale; iubire excesivă de sine. /<fr. égoïsme

egoism n. iubire excluzivă de sine însuș.

*egoízm n. (d. lat. égo, eŭ). Vițĭu omuluĭ care se gîndește numaĭ la interesu luĭ.

EGOISM s. (înv.) siniubire. (De un ~ feroce.)