dărâmá [At: DA ms / V: (reg) ~rmá / Pzi: ~dărâm / E: lat deramare] 1 vt A culca la pământ Si: a doborî. 2 vt (Fig) A distruge. 3 vr A se prăbuși. 4 vr A se ruina. 5 vt A demola o clădire (veche). 6 vt (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. 7 vt (Reg) A cosi iarbă, cereale etc. dărâmát1 sn [At: MDA ms / V: ~rm~ / Pl: ~uri / E: dărâma] 1-6 Dărâmare (1-6) dărâmát2, ~ă a [At: DA ms / V: (reg) ~rm~ / Pl: ~ați, ~e E: dărâma] 1 Doborât2. 2 (Fig) Distrus2. 3 Prăbușit2. 4 Ruinat2. 5 (D. clădiri) Demolat2. 6 (D. copaci) Cu ramurile, cu frunzele rupte. DĂRÂMÁ, dărấm,
vb. I.
Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ,
fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦
Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (
1). ♦ A demola o clădire (veche).
2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (
Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [
Var.: (
reg.)
dărmá vb. I] –
Lat. *deramare. DĂRÂMÁT, -Ă, dărâmați, -te,
adj. 1. Prăbușit, surpat; ruinat;
fig. nimicit, distrus.
2. (Despre copaci) Cu ramurile, cu frunzele rupte. [
Var.: (
reg.)
dărmát, -ă adj.] –
V. dărâma. DĂRMÁT, -Ă adj. v. dărâmat. DĂRÂMÁ, dărấm,
vb. I.
Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ,
fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦
Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (
1). ♦ A demola o clădire (veche).
2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (
Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [
Var.: (
reg.)
dărmá vb. I] –
Lat. *deramare. DĂRÂMÁT, -Ă, dărâmați, -te,
adj. 1. Prăbușit, surpat; ruinat;
fig. nimicit, distrus.
2. (Despre copaci) Cu ramurile, cu frunzele rupte. [
Var.: (
reg.)
dărmát, -ă adj.] –
V. dărâma. DĂRMÁT, -Ă adj. v. dărâmat. DĂRÎMÁ, dărîm,
vb. I.
1. Tranz. A doborî la pămînt, a distruge, a nimici. Șuvoaiele cutremurau codrii, dărîmînd arborii, împleticindu-i. CAMILAR, T. 60. Așezați unul lîngă altul, cît e abatajul de lung, minerii fac tot ce le e în putință să dărîme cît mai repede peretele de cărbune pe care îl au în față. BOGZA, V. J. 118. Se desfășurau fînațuri pe care brumele și omăturile le dărîmau necosite. SADOVEANU, Z. C. 70. (
Fig.) Răspunsul lui Andrei îi dărîmă ultima icoană din suflet. CAMIL PETRESCU, T. I 160. ◊
Refl. pas. Făcu semn și corturile se dărîmară. SADOVEANU, Z. C. 275. ♦
Refl. A se prăvăli, a se surpa, a se ruina, a se dărăpăna. În loc să-și vază de casă, că se dărîmă, cumpără cai. PREDA, Î. 115. Părea că se dărîmă sala de aplauze. CAMIL PETRESCU, T. II 546. ◊ (Poetic) Prin stihii ce prind să se dărîme, Farul meu va lumina cu sînge. BENIUC, V. 41. ♦ A desface cu îngrijire o construcție pentru a folosi din nou materialul.
2. Refl. (Despre oameni) A cădea la pămînt, a se prăbuși; a se răsturna. Trăgîndu-se un pas înapoi, s-a dărîmat dintr-o dată, secat de puteri, pe ușa casei boierești. GALAN, Z. R. 212. Nu fără demnitate, șătrarul se dărîmă la pămînt. SADOVEANU, Z. C. 38.
3. Tranz. (Rar) A tăia, a rupe, a da jos (ramuri, frunze, fructe) dintr-un copac;
p. ext. a distruge un copac (rupîndu-i ramurile, frunzele). ♦ (Cu privire la iarbă, cereale etc.) A tăia cu coasa; a cosi. – Variantă: (regional)
dărma, darm (BENIUC, V. 127, CREANGĂ, A. 112, ALECSANDRI, P. II 143, KOGĂLNICEANU, S. 215),
vb. I.
DĂRÎMAT, -Ă, dărîmați, -te,
adj. 1. Prăbușit, surpat, distrus, nimicit, ruinat. Trecătorul se rătăcea... printre garduri de nuiele, zăplazuri dărîmate, ziduri risipite. SADOVEANU, Z. C. 79. Rădăcini rămase în malurile dărîmate ca niște gheare de dihanie. GALACTION, O. I 107. Pe zidul dărîmat... crește în fiecare an o iederă. CAMIL PETRESCU, T. II 580. Vede casa-i părintească și cu strașinile-i late Pe sub care se agață cuiburile dărîmate. MACEDONSKI, O. I 86. ◊
Fig. (Adverbial) Mai bine vînd pămîntul, vorbește dărîmat tata. STANCU, D. 99. ♦ (Despre construcții) Desfăcut cu îngrijire pentru a folosi din nou materialul.
2. (Despre copaci) Din care s-au tăiat, s-au rupt ramuri, frunze etc. – Variantă: (regional)
dărmát, -ă adj. DĂRMÁT, -Ă adj. v. dărîmat. dărâmá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. dărấm, 3 dărấmă, 1
pl. dărâmắm;
conj. prez. 3 să dărấme
dărâmá vb., ind. prez. 1 sg. dărâm, 3 sg. și pl. dărâmă, 1 pl. dărâmăm, conj. prez. 3 sg. și pl. dărâme DĂRÂMÁ vb. 1. v. demola. 2. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hâi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (O casă veche care se ~.) 3. v. prăbuși. 4. v. doborî. DĂRÂMÁT adj. 1. v. demolat. 2. dărăpănat, năruit, prăbușit, prăvălit, risipit, surpat, (pop.) hâit. (O veche construcție ~.) A dărâma ≠ a clădi, a dura, a înălța, a ridica, a zidi dărîmá (dărấm, dărâmát), vb. –
1. A rupe crengile de pe un trunchi. –
2. A doborî, a face să cadă jos fructele din pom spre a fi culese. –
3. A dărîma, a doborî la pămînt. –
4. A distruge, a nărui, a demola (o construcție). –
5. A doborî, a copleși. –
6. (
Refl.,
Arg.) A se sfîrși. –
Var. dărăma, dărma.
Mr. dirimare „a distruge”.
Lat. *dēramāre, de la ramus „ramură” (Cihac, I, 226; Miklosich, Vokal., I, 27; Densusianu, Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639; Candrea; Scriban; Graur, BL, V, 95; Giuglea, LL, I, 158; Cortés 127), după cum o dovedesc primele două sensuri, care apar din
sec. XVII, astăzi
înv.;
cf. alb. dërmoń „a distruge”,
it. diramare,
sp. derramar;
cf. și
mr. drămă „ramură” (Meyer, Alb. St., IV, 66). Rezultatul
mr. dirimare, care pare clar, nu i-a convins pe unii cercetători: Meyer 55 propunea un
lat. *derumare, și Pușcariu, Conv.
lit., XXXVII, 41 și ZRPh., XXVII, 738 (
cf. Pușcariu 485 și REW 2584; Densusianu, Rom., XXXIII, 277),
lat. *dērῑmāre. Alternanța dăr(i)ma ca sfă(i)ma. –
Der. dărîmătură,
s. f. (năruire; ruină; resturi de la dărîmare; bătrîn ramolit, boșorog).
A DĂRÂMÁ dărâm tranz. A face să se dărâme. /<lat. deramare A SE DĂRÂMÁ pers. 3 se dărâmă intranz. 1) (despre construcții) A se deteriora, căzând la pământ (sub acțiunea anumitor factori dăunători); a se distruge; a se ruina. 2) (despre terenuri, maluri) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se nărui; a se surpa; a se ponorî. /<lat. deramare dărâmà v.
1. a da jos, a face să cază bucată cu bucată: a dărâma o casă;
2. fig. a strica, a ruina: a dărâmat pe mulți oameni. [Lat. *DERAMARE (din RAMUS, cracă), a da jos ramurile unui arbore: termen horticol generalizat în limbă (cf. dărâmătură, care a conservat în parte sensul primitiv)].
dărmà v. (poetic) a dărâma: se darmă munți, cetatea se darmă AL.
dărî́m și
dărám, a -
îmá și (ob.)
-ămá v. tr. (lat. *de-rámo, -áre, a da jos ramurile, d. râmus, ramură. Formele cu acc. pe tulpină aŭ a orĭ î, iar cele-lalte ă, rar î. Cp. cu fărîm). Daŭ jos ramurile: am cules nucile fără să dărîm nucu. Dobor, daŭ jos distrugînd (vorbind de zidurĭ și de alte construcțiuni): a dărăma casa, zidu, podu. Dobor, răpun, trîntesc: sacu mă dărăma de greu ce e. Fig. Înving pin uneltirĭ: a dărăma un adversar politic. – Rar și lit.
darm, a dărma (nord), ca sfarm.
DĂRÎMA vb. 1. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hîi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (Obuzele au ~ zidul cetății.) 2. a cădea, a se nărui, a pica. a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (reg.) a se îmburda. (S-a ~ casa pe ei.) 3. a arunca, a azvîrli, a culca, a doborî, a întinde, a lungi, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trînti, (pop. si fam.) a așterne, (pop.) a păli, (înv. și reg.) a răntuna, (înv.) a oborî, a poligni, (fig.) a secera. (Cu o lovitură l-a ~ la pămînt.) DĂRÎMAT adj. dărăpănat, năruit, prăbușit, prăvălit, risipit, surpat, (pop.) hîit. (O construcție ~.) DĂRÎMAT s. cădere, dărăpănare, dărîmare, năruire, năruit, prăbușire, prăvălire, risipire, surpare, surpat, (rar) prăbușeală, (înv.) risipă. (~ unui zid.) dărâmă Oaia s. pr. (
glum.) cartierul bucureștean Dămăroaia.