dărîmá (dărấm, dărâmát), vb. –
1. A rupe crengile de pe un trunchi. –
2. A doborî, a face să cadă jos fructele din pom spre a fi culese. –
3. A dărîma, a doborî la pămînt. –
4. A distruge, a nărui, a demola (o construcție). –
5. A doborî, a copleși. –
6. (
Refl.,
Arg.) A se sfîrși. –
Var. dărăma, dărma.
Mr. dirimare „a distruge”.
Lat. *dēramāre, de la ramus „ramură” (Cihac, I, 226; Miklosich, Vokal., I, 27; Densusianu, Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639; Candrea; Scriban; Graur, BL, V, 95; Giuglea, LL, I, 158; Cortés 127), după cum o dovedesc primele două sensuri, care apar din
sec. XVII, astăzi
înv.;
cf. alb. dërmoń „a distruge”,
it. diramare,
sp. derramar;
cf. și
mr. drămă „ramură” (Meyer, Alb. St., IV, 66). Rezultatul
mr. dirimare, care pare clar, nu i-a convins pe unii cercetători: Meyer 55 propunea un
lat. *derumare, și Pușcariu, Conv.
lit., XXXVII, 41 și ZRPh., XXVII, 738 (
cf. Pușcariu 485 și REW 2584; Densusianu, Rom., XXXIII, 277),
lat. *dērῑmāre. Alternanța dăr(i)ma ca sfă(i)ma. –
Der. dărîmătură,
s. f. (năruire; ruină; resturi de la dărîmare; bătrîn ramolit, boșorog).