DURUÍT s. n. Faptul de a durui; zgomot făcut de roțile unei căruțe, de tunet, de un obiect care se rostogolește sau care este tîrît pe pămînt etc.; huruit. Desluși chiote și duruit depărtat de roți, cine știe unde, către podul cel mare al Tupilaților. CAMILAR, TEM. 141. Poarta se încuie în urma lui cu un duruit greu. DUNĂREANU, CH. 234. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei calește. NEGRUZZI, S. I 15.