duruit definitie

43 definiții pentru duruit

durăí [At: LB / V: ~ruí / Pzi: ~ésc / E: dura1 + -ăi] (Pop) 1-2 vtr A (se) da peste cap (cu zgomot) Si: a (se) rostogoli. 3 vi (D. un car, o mașină etc.) A face zgomot mare Si: a durduca, ci hurduca, a hurui. 4 vt (D. om) A lucra la o mașină care huruie. 5 vi (D. o apă curgătoare) A curge cu zgomot Si: a vui. 6 vi (D. arme de foc; d. omul care le folosește) A produce pocnete puternice și dese. 7 vi (D. porumbel) A gânguri. 8 vu (Ban) A tuna.
durăít sn [At: NEGRUZZI, S. I, 15 / V: ~ruít / Pl: ~uri / E: durăi] (Pop) 1-5 Durăire (1-5).
duruí v vz durăi
duruít sn vz durăit
DURĂÍ, pers. 3 dúrăie, vb. IV. Intranz. (Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot); p. ext. a hurui. – Dura1 + suf. -ăi.
DURĂÍT s. n. (Pop.) Faptul de a durăi; zgomot produs de un obiect care durăie; huruitură, duruitură. – V. durăi.
DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.
DURUÍT, duruituri, s. n. Faptul de a durui; zgomot produs de ceva care duruie; huruit, huruitură, duruitură. – V. durui.
DURĂÍ, pers. 3 dúrăie, vb. IV. Intranz. (Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot); p. ext. a hurui. – Dura1 + suf. -ăi.
DURĂÍT s. n. Faptul de a durăi; zgomot produs de un obiect care durăie; huruitură, duruitură. – V. durăi.
DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.
DURUÍT, duruituri, s. n. Faptul de a durui; zgomot produs de ceva care duruie; huruit, huruitură, duruitură. – V. durui.
DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108.
DURUÍT s. n. Faptul de a durui; zgomot făcut de roțile unei căruțe, de tunet, de un obiect care se rostogolește sau care este tîrît pe pămînt etc.; huruit. Desluși chiote și duruit depărtat de roți, cine știe unde, către podul cel mare al Tupilaților. CAMILAR, TEM. 141. Poarta se încuie în urma lui cu un duruit greu. DUNĂREANU, CH. 234. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei calește. NEGRUZZI, S. I 15.
DURĂÍ, durăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A hurui. 2. Tranz. și refl. A (se) da peste cap, de-a dura, a (se) rostogoli. – Din dura1.
durăí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dúrăie, imperf. 3 sg. durăiá; conj. prez. 3 să dúrăie
durăít (pop.) s. n.
duruí (a ~) vb., ind. prez. 3 dúruie, imperf. 3 sg. duruiá; conj. prez. 3 să dúruie
duruít s. n., pl. duruíturi
durăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. dúrăie, imperf. 3 sg. durăiá
durăít s. n.
duruí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. dúrui, 3 sg. și pl. dúruie, imperf. 3 sg. duruiá
duruít s. n., pl. duruíturi
DURĂÍ vb. v. tuna.
DURĂÍ vb. v. hurui.
DURĂÍT s. v. huruitură.
DURUÍ vb. v. hurui.
DURUÍT s. v. huruitură.
A DURĂÍ dúrăi intranz. pop. A se rostogoli; a se da de-a dura. /dură + suf. ~ăi
A DURUÍ dúrui intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare și obiecte în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a hurui. 2) A vorbi mult și fără rost; a flecări; a trăncăni; a pălăvrăgi. [Sil. -ru-i] /dur + suf. ~ui
durăì v. Mold. V. duruì.
duruì v. a trece făcând sgomot: trăsura durue. [Onomatopee].
dúrăĭ, -ít V. duruĭ.
dúruĭ, a -í v. intr. (d. dur-dur, huĭetu roatelor pe teren zgrunțuros. V. dură). Huruĭ, produc huĭetu dur-dur (ca trăsurile pe drum ș.a.): cĭocănitoarea duruĭa în scoarță cu clonțu-ĭ negru (Sadov., VR. 1930, 9-10, 194). – Și durăĭ.
DURĂI vb. a durui, a hodorogi, a hurui, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.)
durăi vb. v. TUNA.
DURĂIT s. duduit, duduitură, durăitură, duruit, huruială, huruit, huruitură, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)
DURUI vb. a durăi, a hodorogi, a hurui, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.)
DURUIT s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, huruială, huruit, huruitură, (reg) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)
duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi, fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi, 1925: 321). – Din dura; cf. durăi (MDA).
duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi.
DURĂÍT, -Ă, durăiți, -te, adj. v. DURĂI. – [DLRM]
DURUÍT, -Ă, duruiți, -te, adj. v. DURUI. – [DEX ’98]

duruit dex

Intrare: durăi
durăi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
durui verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
durăi conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
Intrare: durăit
durăit substantiv neutru
duruit zgomot; -uri substantiv neutru
Intrare: duruit (adj.)
duruit adj.