dúngă f., pl. ĭ (vsl. donga, arc, curcubeŭ; bg. dŭgá, rus. dugá, curcubeu). Linie, vargă, trăsătură: postav negru cu dungĭ albe. Margine, muche: dunga patuluĭ. Lature, coastă, parte: se punea pe o dungă și asculta murmuru pădurilor (Agrb. Înt. 7), calu căzu pe dungă (ib. 229). A trage clopotu’n dungă, a-l trage făcînd să izbească limba numaĭ într’o parte: de ce bat într’o dungă clopotu cel știrb? (Adev. Lit. 14 Dec. 1930; 2, 1). A fi într’o dungă (Agrb. Înt. 223), a fi într’o parte, cam nebun. Vechĭ. Olt. Linie genealogică, spița neamuluĭ. V. frunză.