dumica definitie

14 definiții pentru dumica

dumecá v vz dumica
dumicá [At: BIBLIA (1688), 693 2/41 / V: (reg) dăm~, (reg) dămni~, (îrg) dem~, (îrg) dim~, (reg) dumecá, (reg) dumni~ / Pzi: dumíc (A și: dúmic) / E: ml *demicare] 1 vt A rupe în bucăți un aliment. 2 vt A mânca mestecând încet Si: a savura. 3 vt (Pan) A fărâmița. 4 (Pan) A măcina. 5 vr A se fărâmița. 6 (Îvp) A omorî pe cineva tăindu-l în bucăți Si: a ciopărți. 7-8 vtr (Îrg) A (se) răni. 9-10 vtr (Îrg) A (se) zdrobi. 11 vt (Îrg) A omorî pe câmpul de luptă Si: a nimici. modificată
dumnicá v vz dumica
DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți; p. ext. a distruge, a nimici. [Prez. ind. acc. și: dúmic] – Probabil lat. *demicare (< mica „bucățică, fărâmitură”).
DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți; p. ext. a distruge, a nimici. [Prez. ind. acc. și: dúmic] – Probabil lat. *demicare (< mica „bucățică, fărâmitură”).
DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. 1. (De obicei cu privire la un aliment) A rupe, a tăia în bucăți mici; a fărîmița. În acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RETEGANUL, P. I 65. S-au apucat s-o dumice mărunțel; unul ținea slănina în mîni, iar celalalt tot tăia cu un cuțit bucățele dintr-însa. SBIERA, P. 270. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopîrți, p. ext. a distruge, a nimici. Cum amerința numai cu săbiile, pe loc sta și oștile neclintite pînă ce venea ei la dînsele și le dumica toate, ca cum dumici niște curechi. SBIERA, P. 120. ◊ Refl. reciproc. Amîndouă taberile erau acuma gata a începe război între dînsele și a se dumica una pe alta. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. accentuat și: dúmic. – Variantă: (regional) îndumicá (ANT. LIT. POP. I 150) vb. I.
dumicá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dumícă/dúmică
dumicá vb., ind. prez. 1 sg. dumíc, 3 sg. și pl. dumícă
DUMICÁ vb. v. amesteca, ciopârți, mesteca, sfârteca, sfâșia.
dumicá (-c, -át), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucățică”, cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr. émittier < mie < lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură).
A DUMICÁ dumíc tranz. pop. 1) A rupe în bucăți; a bucăți; a fărâma. 2) (alimente) A sfărâma în gură cu dinții; a mesteca. 3) reg. A tăia la nimereală în bucăți; a bucăți; a ciocârti. 4) reg. A face să nu mai existe; a distruge; a nimici; a prăpădi. /<lat. demicare
dumicà v. 1. a fărăma în bucăți; 2. se zice în special de pâinea sau de mămăliga fărâmată în lapte. [Vechiu-rom. demica = lat. *DEMICARE (din MICA, fărâmă)].
dumíc și (vechĭ) démic și dímic, -á v. tr. (lat. de-míco, -áre, d. mica, fărmătură, ca fr. émietter, a fărămița, d. mie, mez de pîne, miette, fărămătură, tot d. lat. mica. D. rom. vine cen. slovac. demikát, ung. domika, supă de brînză. V. ni-mica, răz-dumic, z-drumic). Vechĭ. Prefac în bucățĭ, sfîrtic (o ființă, ca cum aș vrea s’o mănînc de furie). Azĭ. Bucățesc (pînea, mîncarea) ca s’o mănînc.
dumica vb. v. AMESTECA. CIOPÎRȚI. MESTECA. SFÎRTECA. SFÎȘIA.

dumica dex

Intrare: dumica
dumica verb grupa I conjugarea I
dumeca
dumnica