dulceáță sf [At: COD. VOR. 127 / Pl: ~eți, ~éțuri / E: dulce + -eață] 1 Gust caracteristic mierii sau zahărului Si: (înv) dulcoare (1). 2 Gust caracteristic mâncărurilor sau băuturilor dulci. 3 (Pex) Gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 4 (Înv) Avere. 5 (Înv) Bogăție. 6 Preparat alimentar din fructe sau din petale de flori fierte în sirop de zahăr. 7 (Fig) Comportament agreabil. 8 (Fig) Lucru sau faptă care desfată pe cineva sau îi provoacă cuiva o senzație plăcută. 9 (Fig) Mulțumire sufletească. 10 (Fig) Fericire. 11 (Îlav) Cu ~ Cu drag. 12 (Îal) În mod prefăcut. 13 (Fig) Blândețe. 14 (Fig) Bunăvoință. 15 (Fig) Prefăcătorie.

DULCEÁȚĂ, (2) dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] – Dulce + suf. -eață.

DULCEÁȚĂ, dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] – Dulce + suf. -eață.

DULCEÁȚĂ, (2) dulceți și dulcețuri, s. f. (Rar la pl.) 1. Însușirea de a fi dulce; gustul pe care-l au mîncările sau băuturile dulci (sau îndulcite); fig. gust bun, plăcut al unei mîncări sau al unei băuturi. Dulceața fragilor coapte. ISAC, O. 185. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. 2. Conservă făcută din fructe sau flori fierte în sirop de zahăr. După ce a dat dulceață musafirului, începu să se tînguie pentru necazurile care o împresuraseră. SADOVEANU, M. 115. Femeia, pe care o spăriasem, intră cu apă și dulceți. HOGAȘ, M. N. 27. Știu să fac de toate bune, Vutci, dulcețuri de minune, Și beltele de gutăi. ALECSANDRI, T. I 105. De pe sofa se scula, Pe ochi bine se spăla, O dulceață că-mi lua, Un pahar de cafea bea. TEODORESCU, P. P. 600. ♦ Fig. Lucru bun de mîncat; (la pl.) bunătăți. Nevastă-sa l-au ținut foarte bine, l-au hrănit cu toate dulcețile lumii, și băiatul... s-au fost făcut un voinic foarte frumos. SBIERA, P. 35. Vizitatorii se vor putea odihni, ospătîndu-se și răcorindu-se cu mîncările, băuturile și dulcețurile din toate părțile lumii. ODOBESCU, S. II 114. 3. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau îi procură o senzație plăcută. Pe la două ceasuri, el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer o atît de nespusă dulceață, încît nu-i mai venea să se depărteze. SLAVICI, O. II 58. Se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului. ISPIRESCU, L. 8. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag, dulce; din toată inima. Cînd eram mai tînăr, iubeam cu dulceață. NEGRUZZI, S. II 30. Nu s-aude nimica, Numai mîndra cu gura, Cu dulceață ciripind, Toată lumea veselind. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. El aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceață un cîntec de dor. ALECSANDRI, P. P. 193. 4. Fig. Plăcere, voluptate, desfătare. În vagon, întunecimea și mai opacă, liniștea și mai adîncă. Doar răsuflările calde ale tractoriștilor se auzeau cînd prelungi, cînd întretăiate, pline de sănătate, însetate de dulceața odihnei. MIHALE, O. 187. O privi un timp și închise dintr-o dată iarăși pleoapele, furat de dulceața somnului. SADOVEANU, B. 125. După ce mi-ai arătat dulceața vieții, să mă lepezi ca pe o jucărie! NEGRUZZI, S. I 22. ♦ Mulțumire sufletească, bucurie, fericire. Spune-mi pe nume, Mitreo. Acum sîntem prieteni. – Da. – Spune-mi pe nume. – Da, Floreo. – Așa. Lui Mitrea i s-a umplut gura și auzul de dulceață. SADOVEANU, M. C. 60. 5. Fig. Blîndețe, duioșie, bunătate, bunăvoință. Frunză se opri în fața lui Niculai Bogatu, ai cărui ochi căpătară o dulceață umedă. CAMILAR, TEM. 75. Fiind fără mamă, se uitau mai ales femeile cu mare dulceață la el. SADOVEANU, D. P. 15. Numai împrejurul gurii mușculoase se vedea o dulceață amărîtă de îndoieli. EMINESCU, N. 52. – Variantă: (2, Mold.) dulcéț (SADOVEANU, O. III 350) s. n.

dulceáță1 (calitatea de a fi dulce) s. f., g.-d. art. dulcéții

dulceáță2 (preparat alimentar) s. f., g.-d. art. dulcéții; pl. dulcéțuri

dulceáță3 (lucru plăcut) s. f., g.-d. art. dulcéții; pl. dulcéți

dulceáță s. f., g.-d. art. dulcéții; (preparate alimentare) pl. dulcéțuri/(lucruri plăcute) dulcéți

DULCEÁȚĂ s. (Transilv. și Ban.) pecmez, (Transilv.) silvoiz. (~ de caise.)

DULCEÁȚĂ s. v. magiun.

Dulceață ≠ venin

DULCEÁȚĂ1 ~éți f. 1) Proprietate de a fi dulce; gust dulce. 2) fig. Ceea ce produce plăcere, desfătare; senzație plăcută. ~eața somnului. /dulce + suf. ~eață

DULCEÁȚĂ2 ~éțuri f. Preparat produs din fructe sau din petale de flori fierte cu zahăr. ~ de vișine. ~ de trandafir. /dulce + suf. ~eață

dulceață f. 1. (pl. dulceți), însușirea lucrurilor dulci; 2. (pl. dulcețuri), fructe zaharisite: dulceață de fragi.

dulceáță f., pl. ețĭ (d. dulce; it. dolcezza). 1. Proprietatea de a fi dulce: dulceața mĭeriĭ, (fig.) dulceața vorbiriĭ. 2. (tradus după ngr. glykó și luat și de Rutenĭ: dolĭčýca). Fructe ferte în zahăr tare legat și care se ĭau cu lingurița, diferite de fructele zaharisite care se pot lua și cu mîna, și de compot și șerbet (În România există bunu obiceĭ, luat de la Orientalĭ, de a oferi oaspeților dulceață cu apă rece). În nord se zice a lua dulcețĭ, în sud a lua dulceață. Pl. și dulcețurĭ. De la acest pl. neutru s’a în Mold. nord și un sing. neutru rar dulceț.

DULCEAȚĂ s. (Transilv. și Ban.) pecmez, (Transilv.) silvoiz. (~ de caise.)

dulceață s. v. MAGIUN.

Rosa centifolia L., « Trandafir de dulceață ». Sioecie care înflorește vara. Flori de la albe la roz, roșii-puternic, mirositoare, mari, deseori duble, caliciul vîscos-glandulos cu sepale erecte, după înflorire reflecte, puternic divizate, petale îndoite spre interior, peduncul cu spini mici, vîscos-glandulos. Frunze cu peste 5 foliole ovate, rotunde, pe partea inferioară mai păroase, stipele unite cu pețiolii. Arbust pînă la 2 m înălțime, neurcător, ramuri spinoase cu ghimpi nepăroși, curbați, glanduloase.