dubitație definitie

8 definiții pentru dubitație

dubitație sf [At: I. GOLESCU, C., ap. DLR ms / V: ~iúne l Pl: ~ii / E: fr dubitation, lat dubitatio] Figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el pentru a preveni obiecțiile.
dubitațiune sf vz dubitație
dubitáție (-ți-e) s. f., art. dubitáția (-ți-a), g.-d. dubitáții, art. dubitáției
dubitáție s. f. (sil. -ți-e), art. dubitáția (sil. -ți-a), g.-d. dubitáții, art. dubitáției
DUBITÁȚIE s.f. Figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el pentru a preveni obiecțiile; addubitație. [Gen. -iei, var. dubitațiune s.f. / cf. fr. dubitation, lat. dubitatio].
DUBITAȚIÚNE s.f. v. dubitație.
DUBITÁȚIE s. f. 1. exprimare a unei îndoieli, incertitudini, nesiguranțe în gândire. 2. figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el, pentru a preveni obiecțiile; addubitație. (< fr. dubitation, lat. dubitatio)
dubitație (lat. dubitatio „îndoială”), sin. aporia „dificultate” sau diaporesis „îndoială”, figură retorică prin care vorbitorul pare a ezita în alegerea cuvintelor sau în exprimarea cea mai potrivită a adevărului, pentru a preveni vreo obiecție, dar mai ales pentru a întări astfel adevărul celor spuse. Este o figură care dă vorbirii aparența veracității și solicită încrederea auditorului (A): „Voi, senatorilor (e greu de spus, dar trebuie s-o spun), voi, zic, ați lipsit de viață pe Sulpicius.” (Cicero)

dubitație dex

Intrare: dubitație
dubitație substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e
dubitațiune