dubală definitie

20 definiții pentru dubală

dubálă sf vz dubeală
dubeálă sf [At: DEX / V: ~bálă / Pl: ~béli / E: dubi + -eală] (Reg) Argăseală (1).
DUBÁLĂ s. f. v. dubeală.
DUBEÁLĂ, dubeli, s. f. (Reg.) Acțiunea de a (se) dubi; (concr.) argăseală. [Var.: dubálă s. f.] – Dubi + suf. -eală.
DUBÁLĂ s. f. v. dubeală.
DUBEÁLĂ, dubeli, s. f. (Reg.) Acțiunea de a (se) dubi; (concr.) argăseală. [Var.: dubálă s. f.] – Dubi + suf. -eală.
DUBÁLĂ s. f. v. dubeală.
DUBEÁLĂ, dubeli, s. f. (Mold.; și în forma regională dubală) Acțiunea de a (se) dubi; tăbăcire, argăsire în dubă, dubire. Bordeiul se umplu de-un miros de fîn vechi... și piei de oaie puse la dubală. CAMILAR, N. II 266. ♦ Amestec de substanțe în care se argăsesc pieile; argăseală. A zvîrlit-o pe o movilă de dubală. SADOVEANU, D. P. 166. La cada cu dubala, cumătre lup; căi nu-i de chip! CREANGĂ, P. 29. – Variantă: dubálă s. f.
dubeálă (reg.) s. f., g.-d. art. dubélii; pl. dubéli
dubeálă s. f., g.-d. art. dubélii; pl. dubéli
DUBEÁLĂ s. v. argăseală, argăsire, argăsit, tăbăceală, tăbăcire, tăbăcit.
DUBEÁLĂ ~éli f. reg. 1) v. A DUBI. 2) Amestec de substanțe pentru dubirea pieilor. [Sil. -bea-lă] /a dubi + suf. ~eală
dubálă (dubeálă), dubéli, s.f. (reg.) 1. tăbăceală, argăseală. 2. materie cu care se tăbăcește; argăseală. 3. ființă mare și leneșă.
dubală f. Mold. argăseală: la cada cu dubală CR. [V. dubì].
dubálă (nord) și dubeálă (sud) f., pl. elĭ (rut. dubilo, id.). Mold. Trans. Acțiunea de a dubi. Substanță puturoasă cu care se dubește. Fig. Epitet ironic unuĭ țăran orĭ unuĭ boŭ leneș; hăĭs, dubală! Dubală țărănească, țăran necĭoplit: măĭ dubală! V. putoare, tigoare.
dubálă V. dubeală.
dubea s. v. ARGĂSEALĂ. ARGĂSIRE. TĂBĂCEALĂ. TĂBĂCIRE. TĂBĂCIT.
dubeală Cuvîntul e consemnat la Scriban sub dubală „acțiunea de a dubi”; substanță puturoasă cu care se dubește; epitet ironic unui țăran ori unui bou leneș: hăis, dubală ! Îl mai găsim, sub forma dubală, în Lex, reg. I, p. 8 (de la Carei): „vită mare, mereu nesătulă”, iar la p. 113 (de la Rădăuți): „zeamă în care se tăbăcesc pieile” și „vită mare și slabă”; apoi în MCD, p. 170 (de la Deda), dă-te-n dubeală „ia mai lasă-te, fugi încolo”. Legătura între diversele, sensuri a fost de mai înainte observată; dar cred că nu a fost explicată cum trebuie. La TDRG, s.v. dubeală, găsim observația că argăseala miroase urît, de aceea se zice leneșilor dubeală, la fel cu putoare, puturos. La CADE sub dubălă, citim „om leneș; femeie sau vită leneșă, putoare, puturos (după mirosul pieilor)”. Foarte probabil procesul a fost altul: s-a început cu o imprecație la adresa vitelor, oarecum „vedea-te-aș la dubeală”, cam așa cum talane înseamnă „lovi-te-ar talanul”; de unde s-a ajuns la talan „cal păcătos”. Pentru oameni, dubălă s-a folosit prin analogie și num ai după ce s-a pierdut legătura de sens cu argăseala.
dubálă, s.f. – (reg.) 1. Tăbăceală, argăseală. 2. Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop, 1984). – Din ucr. dubilo (Scriban); din dubi + suf. -eală (Șăineanu, DEX, MDA).
dubálă, s.f. – Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop 1984). – Din dubi „a tăbăci” + -ală.

dubală dex

Intrare: dubeală
dubală
dubeală substantiv feminin