dual definitie

12 definiții pentru dual

duál sn [At: DEX / P: du-al / Pl: ~e / E: fr dual, lat dualis] Număr gramatical care indică în unele limbi două obiecte sau ființe alcătuind de obicei o pereche.[1] modificată
DUÁL, duale, s. n. Număr gramatical care indică în unele limbi două obiecte ori ființe alcătuind de obicei o pereche. [Pr.: du-al] – Din fr. duel, lat. dualis.
DUÁL, duale, s. n. Număr gramatical care indică în unele limbi două obiecte ori ființe alcătuind de obicei o pereche. [Pr.: du-al] – Din fr. duel, lat. dualis.
DUÁL s. n. (Gram.) Număr gramatical care arată că este vorba de două exemplare dintr-o speță sau de o pereche de obiecte. Limba veche slavă posedă dualul.
duál s. n., pl. duále
duál s. n., pl. duále
DUÁL s.n. Număr gramatical care arată că este vorba de două exemplare din aceeași speță sau de o pereche de obiecte. [Pron. du-al, pl. -luri, -le. / < lat. dualis, cf. it. duale].
DUÁL, -Ă I. adj. care prezintă dualitate; dublu. ◊ (despre două noțiuni matematice) de aceeași natură, obținute una din cealaltă prin același procedeu. II. s. n. număr gramatical caracteristic unor limbi, deosebit de singular și plural, prin care se arată că este vorba de două exemplare din aceeași specie sau de o pereche de obiecte. (< fr. dual, lat. dualis)
DUÁL n. Număr gramatical folosit în unele limbi când e vorba numai de două ființe sau lucruri. [Sil. du-al] /<fr. duel, lat. dualis
dual n. Gram. număr ce deseamnă două persoane sau două lucruri.
* duál, -ă adj. (lat. dualis). De doĭ: număr dual. S.n., pl. e. Gram. Număr care în unele limbĭ, maĭ ales în cea grecească, arată doŭă persoane saŭ lucrurĭ.
DUÁL s. n. (< lat. dualis < duo „doi”, cf. it. duale): număr gramatical caracteristic limbilor vechi (sanscrita, greaca veche, slava veche), sârbei lusaciene și slovenei actuale, deosebit de singular și de plural, prin care se arată două exemplare din aceeași speță sau o pereche de obiecte.

dual dex

Intrare: dual (pl. duale)
dual pl. duale substantiv neutru
Intrare: dual (pl. dualuri)
dual pl. dualuri