dușmănésc, ~eáscă a [At: LB / Pl: ~ești / E: dușman + -esc] 1 Care are o atitudine dușmănoasă. 2 Specific dușmanului (1). 3 Referitor la dușman (1). 4 Care aparține dușmanului (1).

dușmăní vtr [At: EMINESCU, N. 5 / Pzi: ~nésc / E: dușman] 1-2 A avea sentimente de ură (față de cineva sau ceva) Si: a (se) urî.

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Înv.) Al dușmanilor, privitor la dușmani. ♦ Dușmănos. – Dușman + suf. -esc.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A avea sentimente de ură față de cineva (sau de ceva); a (se) urî. – Din dușman.

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Înv.) Al dușmanilor, privitor la dușmani. ♦ Dușmănos. – Dușman + suf. -esc.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A avea sentimente de ură față de cineva (sau de ceva); a (se) urî. – Din dușman.

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Învechit) Rău-voitor, ostil, vrăjmaș; al dușmanilor. Cetatea... purtînd pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură. NEGRUZZI, S. I 175. Nu-i pasă Nici de cursă dușmănească, Nici de oaste-mpărătească. ALECSANDRI, P. P. 124.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. A avea sentimente ostile față de cineva; a urî. A învățat-o și pe fată să ne dușmănească. STANCU, D. 31. Sînt dușmănit și prigonit de măria-sa. SADOVEANU, Z. C. 152. [Se duse] să se bată el singur cu oștile împăratului, ce-l dușmănea pe tată-său. EMINESCU, N. 5. ◊ Refl. reciproc. Am fost vecine... și ne-am dușmănit. CAMILAR, N. I 87. Ne-am dușmănit fără nici o pricină cu vecinii noștri. ALECSANDRI, T. II 16.

dușmănésc (înv.) adj. m., f. dușmăneáscă; pl. m. și f. dușmănéști

dușmăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dușmănésc, imperf. 3 sg. dușmăneá; conj. prez. 3 să dușmăneáscă

dușmănésc adj. m., f. dușmăneáscă; pl. m. și f. dușmănéști

dușmăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dușmănésc, imperf. 3 sg. dușmăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. dușmăneáscă

DUȘMĂNÉSC adj. v. dușmănos, inamic, neprietenesc, neprietenos, ostil, potrivnic, vrăjmaș.

DUȘMĂNÍ vb. a se învrăjbi, a (se) urî, a (se) vrăjmăși, (pop.) a (se) îndușmăni, (înv. și reg.) a (se) pizmui, (înv.) a (se) gilălui, a (se) împerechea, a (se) nenăvidi, a (se) pizmi, a (se) urgisi. (Se ~ de moarte.)

Dușmănesc ≠ prietenesc

A se dușmăni ≠ a prieteni

DUȘMĂNÉSC ~eáscă (~éști) Care este caracteristic pentru dușmani; de dușman; vrăjmășesc; inamic. /dușman + suf. ~esc

A SE DUȘMĂNÍ mă ~ésc intranz. A se afla în relații de dușmănie (unul cu altul); a trăi în vrajbă; a se vrăjmăși; a se uri; a se învrăjbi; a se dezbina. /Din dușman

A DUȘMĂNÍ dușmănésc tranz. A trata ca pe un dușman; a vrăjmăși. /Din dușman

dușmănesc a. ce vine dela un dușman, ostil: gând dușmănesc.

dușmănì v. a fi dușman cuiva: îl dușmănește rău.

1) dușmănésc, -eáscă adj. Ostil, inamic, de dușman: trupe dușmăneștĭ.

2) dușmănésc v. tr. (d. dușman). Urăsc. V. refl. Mă urăsc reciproc: aceștĭ oamenĭ se dușmănesc.

dușmănesc adj. v. DUȘMĂNOS. INAMIC. NEPRIETENESC. NEPRIETENOS. OSTIL. POTRIVNIC. VRĂJMAȘ.

DUȘMĂNI vb. a (se) urî, a (se) vrăjmăși, (pop.) a (se) îndușmăni, (înv. și reg.) a (se) pizmui, (înv.) a (se) gilălui, a (se) împerechea, a (se) nenăvidi, a (se) pizmi, a (se) urgisi. (Se ~ de moarte.)