drăcui2 vt [At: DLR ms / Pzi: ? / E: nct] (Buc) A aranja lemnul la răcaș ca să nu se spargă sau să se încâlcească.

drăcuí1 [At: CARAGIALE, O. I, 195 / Pzi: ~ésc, drắcui / E: drac + -ui] 1 vt (a) A blestema (pomenind de dracul) Si: a da dracului, (reg) a drăcălui (1), a drăciui, (rar) a drăcovi, (înv) a drăcuși, (reg) a drămui2 (1). 2 vrr A se înjura pomenind de dracul Si: (reg) a se drăcălui (2).

DRĂCUÍ, drắcui, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) ocărî, a (se) înjura, a (se) blestema (pomenind de dracul) [Prez. ind. și: drăcuiesc.] – Drac + suf. -ui.

DRĂCUÍ, drăcuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) ocărî, a (se) înjura, a (se) blestema (pomenind de dracul) [Prez. ind. și: drắcui] – Drac + suf. -ui.

DRĂCUÍ, drăcuiesc și drắcui, vb. IV. Tranz. A da dracului, a blestema, a ocărî (pomenind pe dracul). Mă drăcui și mă urăști că-ți spun adevărul? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 307. ◊ Absol. Auzeam cum drăcuiesc cucoanele mergînd... pe urma calabalîcului. CARAGIALE, M. 108.

!drăcuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. drắcui/drăcuiésc, imperf. 3 sg. drăcuiá; conj. prez. 3 să drắcuie/să drăcuiáscă

drăcuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. drăcuiésc, imperf. 3 sg. drăcuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. drăcuiáscă

DRĂCUÍ vb. v. înjura.

A SE DRĂCUÍ mă ~iésc intranz. A face schimb de vorbe de ocară (unul cu altul), pomenind de dracul. [Sil. -cu-i] /drac + suf. ~ui

A DRĂCUÍ ~iésc tranz. A înjura, pomenind de dracul. [Sil. -cu-i] /drac + suf. ~ui

drăcuĭésc v. intr. Blestem întrebuințînd numele draculuĭ. V. tr. Zic cuĭva să se ducă draculuĭ: ĭa nu mă maĭ drăcuĭ pe mine, că pe urmă te’n învăț eŭ minte!

DRĂCUI vb. a înjura, a ocărî, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (Pentru ce îl ~?)

drăcuí, drăcuiesc, vb. tranz. – A invoca diavolul, a blestema, a înjura. – Din drac (< lat. draco „șarpe, balaur; dragon” < vgr. drakon) (DEX, MDA).