drumuléț sn [At: (a. 1785) IORGA, S.D. V, 506 / Pl: ~e / E: drum + -uleț] 1-2 (Pop; șhp) Drum (1) (îngust) Si: drumușor (1-2), (reg) drumurel (1-2), drumiț (1-2), drumuț (1-2).

DRUMULÉȚ, drumulețe, s. n. Diminutiv al lui drum; drumușor. – Drum + suf. -uleț.

DRUMULÉȚ, drumulețe, s. n. Diminutiv al lui drum; drumușor. – Drum + suf. -uleț.

DRUMULÉȚ, drumulețe, s. n. Diminutiv al lui drum; drum îngust, cărare, potecă. Jandarmii bat toate drumulețele dintre lanuri, așteptînd să-l încolțească. POPA, V. 75. Sînt doi munți prin care curge un rîu micșor, munții cu păduri și cu drumulețe de picior. GOLESCU, Î. 82. Ciobănașul... Drumulețu-și apuca, Iar Miul că rămînea. TEODORESCU, P. P. 506.

drumuléț s. n., pl. drumuléțe

drumuléț s. n., pl. drumuléțe

DRUMULÉȚ s. drumușor.

DRUMULEȚ s. drumușor.