drumáș, ~ă smf, a [At: (a. 1822) IORGA, S. D. VII, 312 / Pl: ~i / E: drum + -aș] 1-2 (Îvp) Drumeț (1-2). 3-4 (Reg) (Muncitor) care pavează drumuri Si: pavator.

DRUMÁȘ, drumași, s. m. (Înv.) Drumeț, călător. – Drum + suf. -aș.

DRUMÁȘ, drumași, s. m. (Înv. și reg.) Drumeț, călător. – Drum + suf. -aș.

DRUMÁȘ, drumași, s. m. Călător, drumeț. A dat apoi drum liber drumașilor, cărare La toți din tot cuprinsul hotarelor a dat. COȘBUC, P. II 182. Eu sînt ca drumașul obosit, ce întîlnind fîntîna dorită și apropiindu-se să-și ude buzele arzînde simte tărîmul... căzînd și tîrîndu-l în adîncul groapei. BOLINTINEANU, O. 455. Toți tovarășii drumași scria fieșcare în limba sa cea națională. GOLESCU, Î. 94. Mi-e cuibul lîngă drum Într-o tufă de alun, Cîți drumași călătoresc, Toți în el zburătoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ (Adjectival) Care este pe drumuri, lipsit de adăpost. Ți-ai părăsit nevasta... Și pe bieții copilași I-ai lăsat golani, drumași. TEODORESCU, P. P. 554.

drumáș (înv.) s. m., pl. drumáși

drumáș s. m., pl. drumáși

DRUMÁȘ s. v. călător, drumeț.

drumáș m. Rar. Drumeț.

drumaș s. v. CĂLĂTOR. DRUMEȚ.