donicioáră sf [At: EMINESCU, L. P. 121 / Pl: ~re / E: doniță + -ioară] 1-2 (Șhp) Doniță (mică). 3 Conținutul unei donicioare.

DONICIOÁRĂ, donicioare, s. f. Diminutiv al lui doniță. – Doniță + suf. -ioară.

DONICIOÁRĂ, donicioare, s. f. Diminutiv al lui doniță. – Doniță + suf. -ioară.

DONICIOÁRĂ, donicioare, s. f. Diminutiv al lui doniță. Se apucase într-o zi să facă linguri și albii de lemn și donicioare, cu crestături frumoase. PAS, Z. I 159. Obuzele înseși, pe cari le știm cît niște donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. Domnișoarele... suflau de moarte... atîrnînd de brațul «cavalerului» ca donicioare de urechile cobilițelor oltenești. ARDELEANU, D. 159. [Cerboaicele] așteaptă răbdătoare Mini frumoase de fecioare De le mulg în donicioare. EMINESCU, L. P. 121.

donicioáră s. f., g.-d. art. donicioárei; pl. donicioáre

donicioáră s. f., g.-d. art. donicioárei; pl. donicioáre

DONICIOÁRĂ s. cofiță, (reg.) cofăiel, cofăieș. (O ~ cu apă.)

DONICIOARĂ s. cofiță, (reg.) cofăiel, cofăieș. (O ~ cu apă.)