TOBÁȘ, tobași, s. m. (Învechit; și în forma dobaș) Toboșar. Într-o zi văzu pe-o rablă Un tobaș ce lumea cheamă. EMINESCU, L. P. 144. Poruncește la dobaș Să bată doba de marș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. – Variantă: dobáș s. m.
toboșár m. (din maĭ vechĭu doboșar, infl. de tobă, d. ung. dobos, toboșar, de unde și sîrb. dobóšar). Vest. Acela care bate în tobă saŭ în tarabană (tarabangiŭ): un toboșar bătea o tobă (CL. 1910, 433). – În Trans. dobáș.
dobáș, dobași, (doboș, doboeș), s.m. – (reg.) Toboșar. ♦ (top.) Dobăieș, culme situată la est de Sighet, cu vârful Dobăieș (331 m), vf. Călămari și piscul Colanului (440 m) (Ivanciuc, 2007: 10). ♦ (onom.) Doboș, Doboeș, Doboieș, nume de familie (96 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Dobași, poreclă pentru locuitorii din Vadu Izei, „fiind foarte buni muzicanți”; neamul Dobeșilor din Borșa: „unul a fost toboșar (dobaș) în armata împăratului Anstriei” (Mihali, Timiș, 2000). – Din magh. dobos (Scriban); var. a lui tobaș (< tobă) (DEX, MDA).
dobáș, -i, s.m. – Toboșar. Dobași, poreclă pentru locuitorii din Vad-Maramureș, „fiind foarte buni muzicanți” (Ivanciuc 2006: 84). Dobei; neamul Dobeilor din Borșa: „unul a fost toboșar (dobaș) în armata împăratului Anstriei” (Mihali, Timiș 2000). – Din dobă + -aș.