distincțiune definitie

18 definiții pentru distincțiune

distíncție sf [At: SĂULESCU, HR. I, 35/12 / V: ~ten~, ~iúne, (îvr) ~nție / Pl: ~ii / E: lat distinctio, -onis, fr distinction] 1 Deosebire între două sau mai multe elemente, ființe etc. Si: distingere (1), (rar) distinctăciune. 2 (Jur; înv; îs) ~iunea bunurilor Separarea bunurilor. 3 Cinste care se acordă unei persoane care se remarcă într-un anumit domeniu. 4 Semn onorific (premiu, recompensă, decorație etc.) cu care se recompensează un merit. 5 (Îlav) Cu ~ În mod excepțional. 6 (Îal) Cu cinste. 7 (Înv) Considerație (1). 8 (Înv; îla) De ~iune De vază Si: important. 9 Finețe sufletească. 10 Eleganță în înfățișare, în comportament, în limbaj etc.
distincțiúne sf vz distincție
DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiúne s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.
DISTINCȚIÚNE s. f. v. distincție.
DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiúne s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.
DISTINCȚIÚNE s. f. v. distincție.
DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a face») Deosebire, diferență. ◊ Loc. adv. Fără distincție. Toți locuitorii... fără distincție, vor fi ținuți să se supună neîntîrziat, fără ezitare. CAMIL PETRESCU, T. II 362. 2. Atitudine aleasă, finețe, eleganță (în înfățișare și ținută). Ce port nobil... Cîtă simplitate și atîta distincție totuși. CAMIL PETRESCU, T. III 452. Avea, în gest, în felul cum clătina capul, cu bunăvoință, cînd asculta ce i se spune, o distincție pe care... n-o mai întîlnise. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 221. 3. Cinste acordată unei persoane care se remarcă printr-un merit sau care se evidențiază într-un anumit domeniu de activitate; p. ext. semn onorific (premiu, decorație etc.) instituit pentru a recompensa un merit. Marea prețuire a regimului nostru de democrație populară pentru munca femeilor s-a oglindit în miile de ordine, medalii și distincții cu care au fost răsplătite. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2508. Băiatul nu l-a făcut de rușine, a fost elev strălucit și a luat diploma cu distincție. REBREANU, R. I 95. – Variantă: distincțiúne (pronunțat -ți-u-) (GALACTION, O. I 132) s. f.
DISTINCȚIÚNE s. f. v. distincție.
distíncție (-tinc-ți-e) s. f., art. distíncția (-ți-a), g.-d. art. distíncției; pl. distíncții, art. distíncțiile (-ți-i-)
distíncție s. f. (sil. -tinc-ți-e), art. distíncția (sil. -ți-a), g.-d. art. distíncției; pl. distíncții, art. distíncțiile (sil. -ți-i-)
DISTÍNCȚIE s. 1. v. deosebire. 2. v. bun-gust. 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)
DISTÍNCȚIE s.f. 1. Deosebire, diferență (în raport cu ceva). 2. Finețe; strălucire, noblețe; eleganță în ținută, în purtări. 3. Semn de deosebită prețuire, stimă acordată cuiva; (p. ext.) semn onorific cu care se recompensează un merit. [Gen. -iei, var. distincțiune s.f. / cf. fr. distinction, lat. distinctio].
DISTINCȚIÚNE s.f. v. distincție.
DISTÍNCȚIE s. f. 1. deosebire, diferență. 2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută. 3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva. (< fr. distinction, lat. distinctio)
DISTÍNCȚIE ~i f. 1) Caracter distinct; lipsă de asemănare; deosebire; diferență. 2) Atitudine, comportare, înfățișare aleasă, deosebită. 3) Diplomă sau titlu, care recompensează un merit al cuiva. [Art. distincția; G.-D. distincției; Sil. -ți-e] /<fr. distinction, lat. distinctio, ~onis
distincți(un)e f. 1. acțiunea de a distinge; 2. deosebire și ceeace stabilește o deosebire între oameni: semn de distincțiune; 3. foloase de naștere sau de merit: persoană de distincțiune.
* distincțiúne f. (lat. distintio, -ónis). Acțiunea de a distinge. Diferență: distincțiunea între bine și răŭ. Diviziune, separațiune: distincțiunea puterilor. Considerațiune, prerogativă, onoare: a primi semne de distincțiune. Aspect nobil: un om de o rară distincțiune. – Și -íncție.
DISTINCȚIE s. 1. deosebire, diferență, diferențiere, discriminare, (rar) distingere. (Să facem următoarea ~...) 2. eleganță, rafinament, bun-gust, (livr. și fam.) șic. (~ în ținută.) 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)

distincțiune dex

Intrare: distincție
distincție substantiv feminin
  • silabisire: -tinc-ți-e
distincțiune
Intrare: distincțiune
distincțiune