disonanță definitie

17 definiții pentru disonanță

disonánță sf [At: NEGULICI / V: desun~, (înv) ~sun~ / Pl: ~țe / E: fr dissonance, lat dissonantia] 1 (Muz) Lipsă de consonanță, de armonie între sunete. 2 (Muz) Asociere de sunete de înălțimi diferite. 3 Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte Si: cacofonie. 4 Lipsă de armonie Si: dezacord, stridență.
DISONÁNȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.) Lipsă de consonanță, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălțimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.
DISONÁNȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.) Lipsă de consonanță, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălțimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.
DISONÁNȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.). Lipsă de consonanță; împerechere de sunete care nu fac parte din aceeași armonie și, în consecință, tulbură armonia și sună neplăcut. ♦ Apropiere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte. V. cacofonie. ♦ (Rar) Dezacord, stridență. Să cătăm dară unitatea în armonie și să nu facem disonanțe prin zelul nostru. BOLLIAC, O. 263.
disonánță s. f., g.-d. art. disonánței; pl. disonánțe
disonánță s. f., g.-d. art. disonánței; pl. disonánțe
DISONÁNȚĂ s. v. nepotrivire.
Disonanță ≠ consonanță
DISONÁNȚĂ s.f. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. ♦ Întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridență; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].
DISONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ◊ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridență. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)
DISONÁNȚĂ ~e f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordează din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanță; distonanță. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe supărătoare auzului. 3) Lipsă de acord, de proporții (între părțile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantia
disonanță f. 1. Muz. acord falș; 2. Gram. întâlnire neplăcută de vorbe, de sonuri; 3. lipsă de unitate în stil și idei.
* disonánță f., pl. e (lat. dissonantia. V. a- și con-sonanță, re-zonanță). Muz. Acord fals. Gram. Cacofonie, succesiune urîtă de sunete, ca: te uĭtaĭ atent tot timpu.
DISONANȚĂ s. dezacord, discordanță, discrepanță, distonanță, neconcordanță, nepotrivire, stridență. (~ între elementele unui ansamblu.)
disonanță, relație succesivă sau (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie dezagreabilă, de dezechilibru, încordare și care implică „mișcare” în raport cu consonanța*. Determinarea teoretică (implicit acustică) a d. este intim legată de aceea a consonanței, încât tratarea în sine a noțiunii este dictată de necesități în primul rând metodologice. ♦ Din punct de vedere istoric (stilistic), d. impune totuși unele distincții tehnice căci, în fond, nu atât situația consonanței este controversabilă de-a lungul unei succesiuni de stiluri componistice, cât mai ales aceea a d. care a constituit teatrul unor treptate, uneori radicale schimbări de optică. ♦ S-ar putea admite că în mai toate stilurile ce au culminat cu acela al clasicismului* d. au fost considerate secundele* mari și mici, septimele* mari și mici și toate intervalele* mărite și micșorate (deși în anumite situații provocate de enarmonie (2) o secundă mărită poate deveni terță* mică iar o terță micșorată secunda mare etc.). Tratarea d. și principalele ei reguli au fost stabilite încă în cadrul contrapunctului* (în special al celui înflorit), prin pași tipici de secundă care, după situația în care se produc, se numesc: note de pasaj*, broderie*, întârziere*, anticipație* și cambiată*. În linii mari, sub forma notelor străine de acord*, aceiași pași de secundă sunt tipici și pentru armonie (III, 1, 2), ei reprezentând modalitatea rezolvării* d. În afară de aceste accepții de d., în armonie, consonante sunt trisonurile (după teoria funcțională riemanniană numai cele ale T, D și S) dar disonante sunt acordurile formate prin suprapunerea a mai mult de două terțe, situație în care deși componentele acordului (terțele) sunt considerate consonante, rezultanta lor – acordurile de septimă, nonă* etc. – sunt disonante. Tocmai consonanta relativă (imperfectă) a terței creează acest paradox al unui grad în plus în tolerarea d., în timp ce, așa cum remarcă unele tratate (S. Karg-Elert), toleranța este cu un grad mai restrânsă în cazul consonanțelor propriu-zise, încât sunt suficiente numai două cvinte perfecte suprapuse și executate armonic pentru a da naștere unei d. Atonalismul* și dodecafonia* au anulat practic contradicția consonanță-d., „stilurile” acestea putând fi considerate stiluri disonante (consonanța cunoscând o situație de excepție, mult inferioară frecvenței d. în vechile stiluri), ceea ce dovedește, o dată în plus, relativitatea statutului d., inexistența unor criterii precise privind proporțiile „admise” ale unui „amestec” al consonanțelor cu d.
DISONÁNȚĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (MUZ.) Lipsă de consonanță; relație între două sau mai multe sunete de înălțimi diferite, care, auzite simultan, produc o senzație de încordare, de instabilitate. ♦ P. gener. Ceea ce sună neplăcut, nearmonios, strident. 2. (ARTE PL.) Raport cromatic nesupus armoniei clasice, fără a avea accepția peiorativă din muzică. 3. (PSIH.) D. cognitivă = stare tensionată a subiectului (individului) generată de coexistența unor elemente de cunoaștere contradictorii privitoare la același subiect sau de dezacordul între atitudine și realitate. D. c. presupune un efort din partea individului pentru realizarea echilibrului cognitiv necesar.
DISONÁNȚĂ s. f. (< fr. dissonance, cf. lat. dissonantia): v. cacofoníe.

disonanță dex

Intrare: disonanță
disonanță substantiv feminin