discreție sf [At: CR (1839), 1671/17 / P: ~ți-e / V: (iuz) ~iune, (înv) ~eciune / Pl: ~ii / E: fr discrétion, it discrezione, lat discretio, -onis] 1 Calitatea de a păstra un secret, o taină încredințată. 2 (Îe) A păstra ~ A nu divulga un secret. 3 (Îae) A nu divulga o știre. 4 Reținere în vorbe, în purtări, în fapte Si: rezervă, cumpătare. 5 (Îlav) La ~ Cât poftești. 6 (Îal) Din belșug. 7 (Fig) Calitate de a nu atrage atenția sau de a nu șoca prin aspect. 8 (Îlav) Cu ~ Fără a atrage atenția. 9 (Îe) A fi (sau a rămâne, a lăsa, a pune, a ajunge etc.) la (sau, înv, în) ~ (cuiva) A fi (a rămâne, a lăsa, a pune, a ajunge etc.) la bunul plac al cuiva. 10 (Îvr) Sumă de bani. 11 (Îvr) Cadou. discrețiune sf vz discreție DISCRÉȚIE s. f. 1. Însușirea de a fi discret. ◊
Expr. A păstra discreția = a nu răspândi o știre, a nu divulga un secret încredințat. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte.
2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenția, de a nu șoca (prin aspect).
3. (
Fam.; în
loc. adv. și
expr.) La discreție = fără nicio restricție, din belșug. La discreția cuiva = la dispoziția cuiva. [
Var.: (
înv.)
discrețiúne s. f.] – Din
fr. discrétion, lat. discretio, -onis. DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție. DISCRÉȚIE s. f. 1. Calitatea de a păstra o taină încredințată. ◊
Expr. A păstra discreția = a nu răspândi o știre, a nu divulga un secret încredințat. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte.
2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenția, de a nu șoca (prin aspect).
3. (
Fam.; în
loc. adv. și
expr.) La discreție = cât poftești, cât vrei, fără nici o restricție, din belșug. A fi (sau a ajunge, a rămâne, a pune, a lăsa) la discreția cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la dispoziția cuiva, supus puterii abuzive, capriciilor cuiva. [
Var.: (
înv.)
discrețiúne s. f.] – Din
fr. discrétion, lat. discretio, -onis. DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție. DISCRÉȚIE s. f. 1. Calitatea de a fi discret, de a păstra o taină încredințată. Lăsă la o parte discreția și se apucă să-i povestească. REBREANU, R. I 253. ◊
Expr. A păstra discreția = a nu răspîndi o știre, a nu divulga un secret încredințat. S-a păstrat discreția cu privire la această întîmplare. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și fapte. Nu aveau altceva de făcut decît să ne examineze. Și făceau asta cu o lipsă de discreție uimitoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 178. Făcînd un compromis între roș și nevoia ei de discreție – a ales culoarea roză pentru excursia din munții Varatecului. IBRĂILEANU, A. 145. E atîta discreție și delicateță în exprimarea sentimentului. GHEREA, ST. CR. III 274.
2. (Familiar, numai în
loc. adv.)
La discreție = cît poftești, cît vrei, fără nici o restricție. ◊
Rxpr. A fi (sau
a ajunge, a rămîne, a pune, a lăsa) la discreția (cuiva) = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la cheremul, la dispoziția (cuiva), supus puterii abuzive, capriciilor (cuiva). – Variantă: (învechit)
discrețiúne (pronunțat -ți-u-) (GHICA, S. 104)
s. f. DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție. discréție (-ți-e)
s. f.,
art. discréția (-ți-a),
g.-d. discréții,
art. discréției
discréție s. f. (sil. -ți-e), art. discréția (sil. -ți-a), g.-d. art. discréției; pl. discréții DISCRÉȚIE s. secret, tăcere. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.) DISCRÉȚIE s.f.
1. Însușirea de a fi discret. ◊ A păstra discreție = a nu divulga o taină încredințată. ♦ Rezervă, cumpătare, reținere (în purtări, în vorbe).
2. La discreție = din belșug; a fi la discreția (cuiva) = a fi la cheremul, la dispoziția (cuiva). [Gen. -iei, var. discrețiune s.f. / cf. fr. discrétion, it. discrezione, lat. discretio – discernământ, alegere].
DISCREȚIÚNE s.f. v.
discreție. DISCRÉȚIE s. f. 1. însușirea de a fi discret. ♦ a păstra ~ = a nu divulga o taină încredințată. 2. (
fam.) la ~ = din belșug; la ă (cuiva) = la cheremul, la dispoziția (cuiva). (< fr. discrétion, lat. discretio)
DISCRÉȚIE f. 1) Caracter discret. 2) Comportare reținută și plină de tact; delicatețe. ◊ La ~ cât dorește. A pune (sau a lăsa) la ~a cuiva a pune (a lăsa) la dispoziția cuiva. [Art. discreția; G.-D. discreției; Sil. -ți-e] /<fr. discrétion, lat. discretio, ~onis discreți(un)e f.
1. caracterul persoanei discrete;
2. bunul plac, supunere necondiționată: a fi la discrețiunea cuiva;
3. rezervă: cu mare discrețiune.
* discrețiúne f. (lat. discrétio, -ónis). Rezervă în vorbă și’n purtare. Bun plac, dispozițiune: toate bunătățile eraŭ la discrețiunea luĭ. A fi la discrețiunea cuĭva, a depinde de el. – Și
-éție. V.
cherem. DISCREȚIE s. secret, tăcere. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.) AB ORE AD AUREM (lat.) de la gură la ureche – A vorbi ab ore ad aurem, cu toată discreția. a fi la cheremul / discreția cuiva expr. (
pop.) a fi supus puterii abuzive sau capriciilor cuiva.
la discreție expr. cât poftești, cât vrei, din belșug.