dijmui vt [At: (a. 1753) URICARIUL X, 221 / V: (îrg) decim~, dej~, dicim~, dișm~ / Pzi: ~ésc / E: dijmă + -ui] (Înv) 1 A strânge dijma (1) Si: (îrg) a dijmăli. 2 A încasa taxă. 3 (Prt) A-și face în mod abuziv parte din ceva Si: (rar) a dijmălui. 4 (Reg) A fura. 5 (Fig; subiectul este epidemii; c.i. oameni) A decima.

DIJMUÍ, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A aduna dijma. 2. (Fam.) A-și face în mod abuziv parte din ceva. – Dijmă + suf. -ui.

DIJMUÍ, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A aduna dijma. 2. (Peior.) A-și face în mod abuziv parte din ceva. – Dijmă + suf. -ui.

DIJMUÍ, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua, a aduna dijma. Nimic nu scăpa nedijmuit pentru domnie: nici peștele, nici varza, nici cînepa, nici poamele. IST. R.P.R. 143. 2. A lua pe nedrept, a sustrage, a fura. D-apoi lasă, prea cinstite părinte, că nu trebuie să știi cine știe ce carte ca să dijmuiești oalele de pe la pomeni. STĂNOIU, C. I. 38. ◊ Fig. Cazmaua lui Ionuț și Culai... Surpă și zdrumică mai dihai... toate jivinele necurate și fiarele Care le-au dijmuit bucuria și soarele. DEȘLIU, G. 27. Popa Tonea privea frunzele pe care vîntul le dijmuia, din ce în ce mai lacom, din grădini, și le spulbera departe. GALACTION, O. I 196. – Prez. ind. pers. 3 sg. și: díjmuie (STANCU, D. 134).

dijmuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dijmuiésc, imperf. 3 sg. dijmuiá; conj. prez. 3 să dijmuiáscă

dijmuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dijmuiésc, imperf. 3 sg. dijmuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. dijmuiáscă

DIJMUÍ vb. (IST.) (înv.) a zeciui. (Boierul ~ produsele țăranului dijmaș.)

A DIJMUÍ ~iésc tranz. ist. 1) (țărani) A face să plătească dijmă; a zeciui. 2) fam. (bunuri străine) A-și însuși în mod abuziv, în baza unei situații privilegiate; a zeciui. /dijmă + suf. ~ui

dijmuì v. a lua dijmă.

dijmuĭésc v. tr. (d. dijmă saŭ d. ung. dészmálni). Iaŭ dijma: a dijmuĭ peștele. Fig. Substrag, fur: nu știŭ cine-mĭ tot dijmuĭește făina. În Mold. sud dejm-.

DIJMUI vb. (IST.) (înv.) a zeciui. (Boierul ~ produsele țăranului dijmaș.)