dicționar definitie

15 definiții pentru dicționar

dicționár sn [At: IORGOVICI, O. 78/11 / V: (înv) ~nér, dicsi~, dicsionér, (îvr) ~iunár / P: ~ți-o~ / Pl: ~e / E: fr dictionnaire, lat dictionarium] Operă lexicografică cuprinzând (toate) cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale operelor unui scriitor etc., structurate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă ori traduse într-o limbă străină Si: glosar, lexicon, vocabular.
DICȚIONÁR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
DICȚIONÁR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
DICȚIONÁR, dicționare, s. n. 1. Lucrare științifică cuprinzînd cuvintele unei limbi, așezate de obicei în ordine alfabetică și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. Dicționarul limbii romîne literare contemporane. Dicționar ruso-romîn. ▭ Deliu era singur. Sta la birou c-o carte și c-un dicționar dinainte. BART, E. 348. [Antioh Cantemir] se apucase de un dicționar rusesc și francez. NEGRUZZI, S. II 157. 2. (Urmat de determinări) Culegere în ordine alfabetică a termenilor privitori la o anumită știință, artă, ramură a tehnicii explicați în aceeași limbă sau traduși într-o limbă străină. Dicționar medical. Dicționar istoric. Dicționar geografic. Dicționar tehnic. – Pronunțat: -ți-o-.
dicționár (-ți-o-) s. n., pl. dicționáre
dicționár s. n. (sil. -ți-o-), pl. dicționáre
DICȚIONÁR s. lexicon, vocabular, (înv.) condică, cuvântar, vorbar. (~ de termeni tehnici.)
DICȚIONÁR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse în altă limbă. 2. Listă alfabetică de termeni (cu explicațiile necesare) aparținând unei anumite științe, arte etc. [Pron. -ți-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].
DICȚIONÁR s. n. 1. lucrare lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi sau ale unui sector al acesteia, aranjate în aceeași limbă sau într-o limbă străină. ◊ listă alfabetică de termeni, cu explicațiile necesare, aparținând unei anumite științe, arte etc. 2. (inform.) listă a unui fișier conținând în ordine indicații despre componentele acestuia; listă conținând cuvinte-cheie și interpretarea lor. (< fr. dictionnaire, lat. dictionarium)
DICȚIONÁR ~e n. Lucrare lexicografică care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, în ordine alfabetică și explicate în aceeași limbă sau traduse în altă limbă. [Sil. -ți-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium
dicționar n. culegere de vorbe dintr’o limbă, artă sau știință, dispuse în ordine alfabetică și explicate în aceeaș limbă sau traduse într’alta.
* dicționár n., pl. e (mlat. dictionarium, fr. dictionnaire). Vocabular, lexic, glosar, carte care cuprinde, în ordine alfabetică, explicate orĭ traduse, toate cuvintele uneĭ limbĭ orĭ toțĭ terminiĭ tecnicĭ orĭ numele propriĭ ale uneĭ științe: dicționar româno-latin, dicționar botanic. Fig. Dicționar viŭ, om care știe foarte multe lucrurĭ.
DICȚIONAR s. lexicon, vocabular, (înv.) condică, cuvîntar, vorbar. (~ de termeni tehnici.)
ENCICLOPEDIE SAU DICȚIONAR RAȚIONAL AL ȘTIINȚELOR, ARTELOR ȘI MEȘTEȘUGARILOR (denumită pe scurt „Enciclopedia franceză”), vastă lucrare enciclopedică, monument al filozofiei iluministe, inițiată de D. Diderot și J. d’Alembert și editată în 35 vol. (1751-1780). La elaborarea ei au luat parte peste 150 de filozofi, savanți și specialiști în toate domeniile (Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Helvétius, Condillac, Buffon, d’Holbach, Marmontel, Quesnay, Turgot), E. fiind oglinda progresului științei și gândirii timpului. Discursul preliminar elaborat de d’Alembert constituie un tablou sintetic al cunoașterii epocii iluministe.
DICȚIONÁR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilíngv (monolíngv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilíngv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilíngv (poliglót): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicatív: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimológic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopédic (lexicón): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ académic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvístic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

dicționar dex

Intrare: dicționar
dicționar substantiv neutru
  • silabisire: -ți-o-