diacon definitie

13 definiții pentru diacon

diácon sm [At: CORESI, EV. 180 / V: (reg) dea~ / P: di-a~ / Pl: ~i / E: vsl диꙗконъ] 1 Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoțești. 2 Rang ocupat de un diacon (1) în ierarhia preoțească.[1]
DIÁCON, diaconi, s. m. Membru al clerului hirotonit în prima treaptă a ierarhiei bisericești. [Pr.: di-a-] – Din sl. dijakonŭ.
DIÁCON, diaconi, s. m. Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoțești. [Pr.: di-a-] – Din sl. dijakonŭ.
DIÁCON, diaconi, s. m. Membru al clerului, din prima treaptă a ierarhiei preoțești. Diaconii au ridicat cădelnițele. GALACTION, O. I 75. Blagoslovea pe diacon la slujbă. CREANGĂ, A. 140. – Pronunțat: di-a-. – Accentuat și: diacón.
diácon (di-a-) s. m., pl. diáconi
diácon s. m. (sil. dia-), pl. diáconi
diácon (diáconi), s. m. – Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei bisericești. Gr. διάϰονος (Murnu), în parte prin intermediul sl. dijakonŭ (Vasmer, Gr., 52). – Der. diaconar, s. n. (înv., liturghier); diaconeasă, (femeie în slujba bisericii); diaconesc, adj. (de diacon); arhidiacon, s. m. (prim diacon).
DIÁCON ~i m. Slujitor al cultului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoțești. [Sil. di-a-] /<sl. dijakonu
diacon m. întâiul grad de jos în sus în ierarhia bisericească: diaconul e subordonat preotului. [Gr. mod. DIÁKONOS].
diácon și -ón m., voc. diacóne și -oáne (ngr. și vgr. diákonos, de unde și lat. diáconus și fr. diacre; vsl. diĭakonŭ). Primu grad preuțesc. – V. diac, ipo- și arhi-diacon, preut.
LEON DIACONUL (sec. 10), cronicar bizantin. A participat, alături de împăratul Vasile II, la campania din 986 împotriva bulgarilor. Lucrarea sa „Istoria în 10 cărți” cuprinde perioada anilor 959-976.
PAUL DIACONUL (pe numele adevărat Paolo Varnefrido) (c. 720-c. 799), istoric de origine longobardă. Călugăr benedictin la abația din Monte Cassino. Autorul unei istorii a longobarzilor, cuprinzând perioada dintre anii 568 și 744 și al unei „Istorii a Romei” (continuare a istoriei cu același titlu scrisă de Eutropiu), cuprinzând perioada dintre anii 364 și 553.
diácon, diaconi s. m. Membru al clerului ortodox și catolic, atașat direct episcopului, care se află pe prima treaptă a ierarhiei preoțești și care are funcții liturgice mult mai reduse decât în primele secole ale Bis. creștine, rămânând numai în catedralele chiriarhale, la m-ri și la unele bis. din orașe; rolul său principal este rostirea ecteniilor în mijlocul bis. Primul diacon a fost sf. Ștefan, ucis cu pietre. – Din sl. dijakonŭ (< gr. diakonos).

diacon dex

Intrare: diacon
diacon substantiv masculin
  • silabisire: dia-