deșănțá vr [At: VEISA, I. 124/2 / V: (îvr) diș~ / Pzi: ~țéz / E: cf deșanț] (Înv) 1 A se destrăbăla. 2 A se mira.

DEȘĂNȚÁ, deșănțez, vb. I. Refl. (Rar) A se destrăbăla. – Din deșănțat (derivat regresiv).

!deșănțá (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 se deșănțeáză

deșănțá vb., ind. prez. 1 sg. deșănțéz, 3 sg. și pl. deșănțeáză

A SE DEȘĂNȚÁ mă ~éz intranz. pop. și fam. A deveni neglijent, dezordonat; a se dezmăța. /Din deșanțat