Dicționare ale limbii române

2 intrări

20 definiții pentru detracare

detracá vr [At: CAMIL PETRESCU, T. I, 356 / Pzi: ~achéz / E: fr detraque] (Liv) 1 (D. mașini) A se defecta. 2 A se dezechilibra mintal Si: (pop) a se sminti, a se țicni. 3 (Pex) A decădea din punct de vedere moral.
detracáre sf [At: GHEREA, ST. CR. II, 336 / Pl: ~cắri / E: detraca] (Liv) 1 Defectare a unei mașini. 2 Dezechilibrare mintală Si: (pop) sminteală, țicnire. 3 (Pex) Decădere morală.
DETRACÁ vb. I. Refl. (Livr.; folosit numai la timpurile compuse) A se sminti, a se țicni; a decădea din punct de vedere moral. – Din fr. détraquer.
DETRACÁRE, detracări, s. f. (Livr.) Faptul de a se detraca. – V. detraca.
DETRACÁ vb. I. Refl. (Livr.; întrebuințat numai la timpurile compuse) A se sminti, a se țicni; a decădea din punct de vedere moral. – Din fr. détraquer.
DETRACÁRE, detracări, s. f. (Livr.) Faptul de a se detraca. – V. detraca.
DETRACÁ vb. I. Refl. (Întrebuințat numai la participiu și la timpurile formate cu participiul; despre oameni sau despre minte) A se sminti, a se țicni; (rar, despre mecanisme sau despre mașini) a se defecta, a se strica. Ceasul minții mele s-a detracat, merge anapoda. CAMIL PETRESCU, T. I 356.
DETRACÁRE, detracări, s. f. Faptul de a se detraca. [Tolstoi]... ne-a zugrăvit... un pesimist detracat și ne-a arătat drumul cum omul a ajuns la această detracare nervoasă. GHEREA, ST. CR. II 336.
!detracá (a se ~) (a decădea) (livr.) (de-tra-) vb. refl., ind. perf. c. 3 sg. s-a detracát (folosit numai la timpuri compuse)
detracáre (de-tra-) s. f., g.-d. art. detracắrii; pl. detracắri
detracá vb. (sil. -tra-), ind. prez. 3 sg. detracheáză
detracáre s. f. (sil. -tra-), g.-d. art. detracării; pl. detracări
DETRACÁ vb. v. defecta, deranja, deregla, dezechilibra, strica, tulbura, zdruncina.
DETRACÁRE s. v. dezechilibru.
DETRACÁ vb. I. refl. (Rar) A înnebuni, a se sminti, a se țicni. ♦ (Rar; despre mașini) A se defecta. [< fr. détraquer].
DETRACÁRE s.f. Acțiunea de a (se) detraca și rezultatul ei. [< detraca].
DETRACÁ vb. refl. 1. a înnebuni, a se sminti, a se țicni. 2. (despre mașini) a se defecta. (< fr. détraquer)
A SE DETRACÁ pers. 3 se ~cheáză intranz. livr. 1) A pierde facultatea de a judeca normal; a-și ieși din minți; a se sminti; a se scrânti; a înnebuni; a se țicni; a se trăsni. 2) rar (despre sisteme tehnice) A ieși din funcțiune (prin uzare sau ca urmare a unui accident); a înceta să funcționeze normal; a se defecta; a se deregla; a se deterioraj a se strica. /<fr. detraquer
detraca vb. v. DEFECTA. DERANJA. DEREGLA. DEZECHILIBRA. STRICA. TULBURA. ZDRUNCINA.
detracare s. v. DEZECHILIBRU.

detracare definitie

detracare dex

Intrare: detraca
detraca conjugarea a II-a grupa I verb
  • silabisire: de-tra-ca
Intrare: detracare
detracare substantiv feminin
  • silabisire: -tra-