desprețuí v vz disprețui

disprețuí [At: ANTIM, D. 408 / V: (îvr) despreciuí, (înv) des~ / Pzi: ~ésc / E: dispreț + -ui] 1-2 vt A avea dispreț (1-2) față de cineva sau ceva. 3-4 vt A trata cu dispreț (1-2) pe cineva sau ceva. 5 vt A nu lua în seamă Si: a nesocoti. 6 vt (Înv) A ocărî. 7 vt (Îvr) A se deprecia. 8 vrr (D. oameni) A nu se suporta.

DESPREȚUÍ vb. IV v. disprețui.

DISPREȚUÍ, disprețuiesc, vb. IV. Tranz. A avea sau a manifesta dispreț față de cineva sau de ceva; a trata cu dispreț pe cineva sau ceva, a nu lua în seamă. [Var.: (înv.) desprețuí vb. IV] – Dispreț + suf. -ui.

DESPREȚUÍ vb. IV v. disprețui.

DISPREȚUÍ, disprețuiesc, vb. IV. Tranz. A avea sau a manifesta dispreț față de cineva sau de ceva; a trata cu dispreț pe cineva sau ceva, a nu lua în seamă. [Var.: (înv.) desprețuí vb. IV] – Dispreț + suf. -ui.

DESPREȚUÍ vb. IV v. disprețui.

DISPREȚUÍ, disprețuiesc, vb. IV. Tranz. A trata cu dispreț, a nu lua în seamă, a nesocoti, a nu pune preț (pe cineva sau pe ceva); a desconsidera. Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu disprețuiesc petrecerile. SADOVEANU, Z. C. 61. O pizmuiseră pe răposată și o urau, după cum și dînsa le disprețuise. M. I. CARAGIALE, C. 155. Mi-a disprețuit porunca – nu tăgădui. DAVILA, V. V. 70. ◊ Absol. Cu dureroasă surpriză, învăța să disprețuiască și să urască. C. PETRESCU, C. V. 122. ◊ Refl. reciproc. Se urau... sau numai se disprețuiau. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 98. – Variantă: (învechit) desprețuí (NEGRUZZI, S. I 19, ALEXANDRESCU, M. 6) vb. IV.

disprețuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. disprețuiésc, imperf. 3 sg. disprețuiá; conj. prez. 3 să disprețuiáscă

disprețuí vb. → prețui

DISPREȚUÍ vb. a desconsidera, a nesocoti, (înv.) a defăima, a mepriza, a ocărî. (De ce îl ~?; nu ~ ceea ce ți se oferă.)

A disprețui ≠ a aprecia, a prețui, a respecta

DISPREȚUÍ vb. IV. tr. A avea dispreț pentru cineva sau pentru ceva, a desconsidera pe cineva. ♦ A nu prețui pe cineva sau ceva. [Cf. it. disprezzare].

DISPREȚUÍ vb. tr. a avea dispreț pentru cineva sau ceva; a desconsidera. (< dispreț)

A DISPREȚUÍ ~iésc tranz. A trata cu dispreț; a desconsidera. [Sil. -țu-i] /dispreț + suf. ~ui

desprețuì v. 1. a avea, a arăta despreț; 2. fig. a nu se teme de: viteazul desprețuește moartea.

* disprețuĭésc v. tr. (it. disprezzare, infl. de prețuĭesc). Nu pun preț pe, nu daŭ atențiune: înțeleptu disprețuĭește opiniunea vulguluĭ.

DISPREȚUI vb. a desconsidera, a nesocoti, (înv.) a defăima, a mepriza, a ocărî. (Nu ~ ceea ce ți se oferă.)