despicare definitie

23 definiții pentru despicare

despicá [At: PSALT. (1651), 261r/10 / V: (îrg) dis~, (reg) deșp~ / Pzi: ~píc / E: ml *despicare] 1-2 vt (C.i. obiecte dure) A desface în două sau mai multe bucăți, de-a lungul (sau, rar, de-a latul), cu ajutorul unui obiect ascuțit, dur Si: a crăpa, a sparge, a tăia. 3 vt (Îe) A ~ firul în patru A cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. 4 vt (Fig) A fi chinuit de o durere insuportabilă. 5 vr A se sparge în bucăți, ca și cum ar fi fost despicat (1). 6-7 vt (Rar; c.i. îmbrăcăminte) A (se) sfâșia de-a lungul. 8 vt (Asr; c.i. trupuri, carne) A spinteca printr-o tăietură lungă și adâncă Si: (înv) a despinteca (1). 9 vr (D. pământ) A forma o falie adâncă. 10 vr (Înv; îe) A se ~ de ziuă A se ivi zorile. 11 vt (Îvr; d. ape) A face să se despartă în două, lăsând la mijloc uscatul. 12 vt (Rar; c.i. părți simetrice ale unui tot) A desface. 13 vr (Pop; d. muguri, boboci) A se deschide și a începe să înflorească. 14 vt (Înv; c.i. terenuri) A delimita în loturi. 15 vt (Îvr; c.i. atomi) A descompune în particule mai mici. 16 vr (Îvr; d. arbori) A se ramifica. 17 vt A învinge rezistența aerului sau a apei și a înainta rapid. 18 vt (Fig) A pătrunde cu mintea dincolo de aparențe.
despicáre sf [At: J. CIHAC, I. N. 342/11 / V: (îrg) dis~, (reg) ~deșp~ / Pl: ~cắri / E: despica] 1-2 Desfacere a unor obiecte dure în două sau mai multe bucăți, de-a lungul (sau, rar, de-a latul), cu ajutorul unui obiect ascuțit, dur Si: crăpare, crăpat1, despicat1 (1-2), despicătură (1-2), spargere, spart1, tăiere, tăiat1. 3-4 (Teh) Desfacere (manuală sau) mecanizată a lemnului paralel cu fibrele lemnoase, pentru a obține scânduri, doage, șindrilă etc. 5 (Îe) ~a firului în patru Cercetare exagerat de minuțioasă. 6 (Fig) Chinuire printr-o durere insuportabilă Si: despicat1 (3). 7 Spargere de la sine în bucăți a unui obiect, ca și cum ar fi despicat de cineva Si: despicat1 (4), despicătură (3). 8-9 Sfâșiere de-a lungul (de la sine sau) de către cineva a unui obiect de îmbrăcăminte Si: despicat1 (5-6), despicătură (4-5). 10 (Asr) Spintecare a unui trup sau a cărnii printr-o tăietură lungă și adâncă Si: despicat1 (7), despicătură (6), (înv) despintecare (1), despintecat1 (1). 11 Formare a unei falii adânci în pământ Si: despicat1 (8), despicătură (7). 12 (Îvr) Despărțire a apelor în două, lăsând la mijloc uscatul Si: despicat1 (9), despicătură (8). 13 Desfacere a unui obiect format din părți simetrice Si: despicat1 (10), despicătură (9). 14 (Pop) Deschidere a mugurilor sau a bobocilor plantelor Si: despicat1 (11), despicătură (10). 15 (Înv) Delimitare a unor loturi pe un teren Si: despicat1 (12). 16 (Îvr) Descompunere a atomilor în particule Si: despicat1 (13). 17 Ramificare a arborilor Si: despicat1 (14), despicătură (11). 18 Învingere a rezistenței aerului sau apei și înaintare rapidă Si: despicat1 (15). 19 (Fig) Pătrundere cu mintea dincolo de aparențe Si: despicat1 (16). 20 (Ind) Șpăltuire.
deșpicáre sf vz despicare
DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. A tăia, a sparge de-a lungul, desfăcând în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A despica părul (sau firul) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, cu minuțiozitate exagerată. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) frânge, a (se) sfâșia. 2. Tranz. și refl. A (se) crăpa, a (se) spinteca (pe o anumită porțiune). ♦ Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. ♦ Tranz. (Rar) A despărți, a separa. 3. Tranz. A străbate de-a curmezișul (văzduhul, o mulțime compactă etc.). 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. – Lat. *despicare.
DESPICÁRE, despicări, s. f. Acțiunea de a (se) despica. – V. despica.
DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. A tăia, a sparge de-a lungul, desfăcând în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A despica părul (sau firul) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, cu minuțiozitate exagerată. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) frânge, a (se) sfâșia. 2. Tranz. și refl. A (se) crăpa, a (se) spinteca (pe o anumită porțiune). ♦ Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. ♦ Tranz. (Rar) A despărți, a separa. 3. Tranz. A străbate de-a curmezișul (văzduhul, o mulțime compactă etc.). 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. – Lat. *despicare.
DESPICÁRE, despicări, s. f. Acțiunea de a (se) despica. – V. despica.
DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. (Uneori determinat prin «în două»; cu privire la un obiect, mai ales un lemn, o parte a corpului etc.) A crăpa, a tăia, a sparge de-a lungul, desfăcînd în două sau în mai multe bucăți. V. spinteca. Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. CAMIL PETRESCU, U. N. 429. Mîinile subțiri și aspre despicau anevoios așchiile. C. PETRESCU, S. 31. Iară Dragoș s-aținea, Și cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! ALECSANDRI, P. II 94. ◊ Fig. Cuvintele, lame albe, despică aerul. Prin glasul unuia vorbesc toți, Cei de ieri, de azi, de totdeauna. DRAGOMIR, P. 9. Vezi cel pîrîu care o despică [valea] în lung? NEGRUZZI, S. I 195. ◊ Expr. A despica părul (firul sau firul de păr) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, a împinge prea departe analiza unei probleme (adesea fără rezultat pozitiv). ◊ Absol. Strigătul nostru adînc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant, Și să unească. BANUȘ, B. 110. ♦ Fig. A frînge, a sfîșia (sufletul, inima). Vioara lui despica inima. GALACTION, O. I 74. ◊ Refl. Inima-i în două n-a vrut să se despice. MACEDONSKI, O. I 261. Frageda inimioară se despică de durere. CONACHI, P. 109. Paler despicase surcelele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul cînd s-o scula, în zori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 229. 2. Tranz. A produce o crăpătură (lungă și îngustă) în ceva; a deschide. Stanuri negre și trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. EMINESCU, N. 49. Stoian... făcea el ce făcea Pe Păun că-l aducea Și-n pămînt că mi-l izbea. Cît pămîntul despica, Pînîn brîu că mi-l băga. ALECSANDRI, P. P. 100. ◊ Fig. Aruncă în sus [buzduganul] de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ♦ Refl. A se crăpa. Și se făcea că porți de-aramă, Bâtrîne, gem și se despică. BANUȘ, B. 112. Un vînt subțire se ridică, Albastra mare se despică. MACEDONSKI, O. I 59. Pe cînd ei beau și se veseleau... o dată se despică zidul și se ivi o umbră. ISPIRESCU, L. 143. (Fig.) Despică-te, apus și răsărit, miazănoapte și miazăzi, și trimite adevărul mărturie! DAVIDOGLU, O. 120. ♦ Refl. (Popular, despre frunze) A crăpa, a se rupe. Frunzuță, despică-te, Vino, mîndră-mpacă-te! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Și de doru-i și de jale Să despică frunza-n vale. ALECSANDRI, P. P. 378. ♦ (Despre plug) A brăzda. Plugul despică ogorul. ▭ Uite, mergem să arăm, Țelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveți să ne urmați Și-nsutit să secerați. ANT. LIT. POP. I 552. ♦ (Neobișnuit) A despărți, a separa, a desface. Își regăsi puterea să despice în lături inelele cosiței și sări afară la lumină. GALACTION, O. I 191. 3. Tranz. A străbate (văzduhul, o mulțime compactă etc.). Se urca pe parapet... făcea un salt în sus și cădea în apă – toată un arc, despicînd văzduhul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu ce despica ceața, cu sabia în mînă. D. ZAMFIRESCU, R. 261. ◊ Fig. Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme. SADOVEANU, O. I 107. Numai Prutul despica liniștea cu mersul lui grăbit. DUNĂREANU, CH. 182. 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. Ascultam, mic la picioarele Fanei, strîns în mine cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lămuresc. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 323. Dezmeticindu-se parcă, începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească. REBREANU, R. I 273. 5. Refl. A se desface în bucăți, a se fărîmița, a se destrăma. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despică. ALECSANDRI, O. 187. Dai de piatră, Nu se strică; Dai de apă, Se despică (Hîrtia). GOROVEI, C. 185. ◊ (Poetic) Bolțile [cerului] se rupeau, jumalțul lor albastru se despica. EMINESCU, N. 70. 6. Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. Mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui. ODOBESCU, S. III 77.
DESPICÁRE s. f. Acțiunea de a despica; crăpare. ♦ Fig. (Neobișnuit) Dezbinare. Acum era altceva: da, era o despicare făcută între oameni. DUMITRIU, N. I. 79.
despicá (a ~) vb., ind. prez. 3 despícă
despicáre s. f., g.-d. art. despicắrii; pl. despicắri
despicá vb., ind. prez. 1 sg. despíc, 3 sg. și pl. despícă
despicáre s. f., g.-d. art. despicării; pl. despicări
DESPICÁ vb. 1. a crăpa, a sparge, a spinteca, a tăia, (reg.) a sfărâma. (A ~ lemne pentru foc.) 2. v. spinteca. 3. v. tăia. 4. a se crăpa, a se deschide. 5. v. deschide. 6. v. străbate.
DESPICÁRE s. 1. crăpare, crăpat, despicat, spargere, spart, spintecare, spintecat, tăiat, tăiere. (~ lemnelor de foc.) 2. v. spintecare. 3. v. șpăltuire. 4. v. deschidere.
despicá (despíc, despicát), vb.1. A tăia lemnul în sens longitudinal. – 2. A tăia, a trece prin, a străpunge. – 3. (Refl.) A se crăpa, a se deschide, a se desface. – Mr. disic, dischic, megl. dispic. Lat. dēspicāre, „a despica pîntecele, a goli animalul sacrificat” (Densusianu, Hlr., 169; Candrea, Rom., XXXI, 307; Pușcariu 524; REW 2598). Pentru sensul din lat., cf. Meillet-Ernout; de la „a despica pîntecele” se ajunge cu ușurință la „a despica” în general. Totuși, Tiktin pare a ignora originea acestui cuvînt, iar Candrea și Scriban pleacă de la spicum. – Der. despicătură, s. f. (înv., bucată dintr-un animal sacrificat; bucată; așchie).
A DESPICÁ despíc tranz. 1) (obiecte) A desface de-a lungul (prin tăiere, lovire etc.) în două sau în mai multe bucăți. ◊ ~ firul de păr în patru (sau în șapte) a examina ceva cu prea multă sârguință. 2) A face să se despice. 3) (spații compacte) A străbate cu o viteză deosebită; a spinteca. 4) fig. A pătrunde cu perspicacitate; a analiza subtil. /<lat. despicare
A SE DESPICÁ pers. 3 se despícă refl. 1) A se rupe pe o anumită porțiune prin întindere; a crăpa; a plesni; a pocni. 2) (despre pămint sau formații ale lui) A se crăpa, căpătând fisuri adânci; a se deschide. 3) (despre muguri, boboci) A începe să se desfacă; a crăpa. /<lat. despicare
despicà v. 1. a tăia, a despărți în lungime: a despica un lemn; 2. a separa părțile unui corp, ale unei masse străbătând d’a curmezișul: pasărea despică aerul; 3. fig. a deștepta o adâncă compătimire: inima îi se despică de milă. [Lat. vulg. DESPICARE, a despica].
despíc, a -á v. tr. (lat. despíco, -áre, a forma ca spicu, a asciți, d. spica, spicum, spic. V. răspic). Taĭ, despart în lungime; a despica un lemn. Străbat: corabia despică apa, pasărea despică ceru. V. refl. Mi se despică inima, simt o întristare adîncă. V. spintesc.
DESPICA vb. 1. a crăpa, a sparge, a spinteca, a tăia, (reg.) a sfărîma. (A ~ lemne pentru foc.) 2. a spinteca. (I-a ~ pîntecele.) 3. a (se) spinteca, a (se) tăia. (Plugul ~ brazde adînci.) 4. a se crăpa, a se deschide. (S-a ~ pămîntul.) 5. a crăpa, a se deschide, a se desface, a plesni. (Se ~ mugurii, bobocii.) 6. a străbate. (O pasăre ~ văzduhul.)
DESPICARE s. 1. crăpare, crăpat, despicat, spargere, spart, spintecare, spintecat, tăiat, tăiere. (~ lemnelor de foc.) 2. spintecare, spintecat. (~ pîntecelui unui animal.) 3. crăpare, deschidere, desfacere, plesnire. (~ bobocilor de floare.)
a despica firul în patru expr. a cerceta un lucru în detaliu.

despicare dex

Intrare: despica
despica verb grupa I conjugarea I
Intrare: despicare
despicare substantiv feminin
Intrare: deșpicare
deșpicare