desperá [At: KOGĂLNICEANU, S. 215 / V: dis~ / Pzi: ~pér și (îrg) ~réz / E: lat desperare] 1-2 vi A pierde orice speranță (în rezolvarea sau) îndreptarea unei situații Si: a se descuraja, a deznădăjdui. 3-4 vt A face pe cineva să despere (1-2). 5-6 vtr A (se) exaspera.

desperáre sf [At: I. GOLESCU, C., ap. Da ms / V: dis~ / Pl: ~rắri / E: despera] 1-2 Pierdere a oricărei speranțe (în rezolvarea sau) îndreptarea unei situații Si: desperat1 (1-2), desperație (1-2). 3-4 Aducere a cuiva în stare de desperare (1-2) Si: desperat1 (3-4), desperație (3-4). 5-6 (Ajungere sau) aducere a cuiva în stare de exasperare Si: desperat1 (5-6), desperație (5-6). 7-8 Stare sufletească apăsătoare, specific umană, caracterizată prin pierderea oricărei speranțe (în rezolvarea sau) îndreptarea unei situații Si: deznădejde, (înv) desperanță (1-2), desperație (7-8). 9 (îlav) Cu ~ În mod deznădăjduit. 10 (Îal) Din toate puterile Si: aprig, tare. 11 (Îlav) În ~ (de cauză) Într-o situație fără ieșire. 12 (Îlav) La ~ În cel mai înalt grad. 13 (Îe) A duce pe cineva la ~ A face pe cineva să-și piardă nădejdea. 14 (Îae) A exaspera.

DESPERÁ vb. I v. dispera.

DESPERÁRE s. f. v. disperare.

DISPERÁ, dispér, vb. I. 1. Intranz. A-și pierde orice speranță, a deznădăjdui. 2. Tranz. (Rar) A face pe cineva să-și piardă răbdarea; a exaspera. [Prez. ind. și: disperez. – Var.: desperá vb. I] – Din lat. desperare.[1]

DISPERÁRE, disperări, s. f. Faptul de a dispera; desperație. ◊ Loc. adv. Cu disperare = (în mod) disperat, deznădăjduit; fig. (în legătură cu modul de a munci, de a se strădui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ◊ Expr. A duce (sau a împinge pe cineva) la disperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera. [Var.: desperáre s. f.] – V. dispera.

DESPERÁ, despér, vb. I. 1. Intranz. A-și pierde orice speranță, a deznădăjdui. 2. Tranz. (Rar) A face pe cineva să-și piardă nădejdile, răbdarea; a exaspera. [Prez. ind. și: desperez. – Var.: disperá vb. I] – Din lat. desperare.[1]

DESPERÁRE, desperări, s. f. Faptul de a despera; desperație. ◊ Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznădăjduit; fig. (în legătură cu modul de a munci, de a se strădui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ◊ Expr. A duce (sau a împinge pe cineva) la desperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera. [Var.: disperáre s. f.] – V. despera.

DISPERÁRE s. f. v. desperare.

DESPERÁ, despér și (mai rar) desperez, vb. I. 1. Intranz. A-și pierde orice speranță, a deznădăjdui. (Atestat în forma de prez. ind. pers. 3 pl. desper). Așa virtuoșii murind nu desper, Speranța-a lor frunte-nsenină. EMINESCU, O. I 12. ◊ Refl. (Învechit) Dacă la vîrsta ta te desperezi, apoi noi acei cari sîntem mai bătrîni... ce trebuie să facem? KOGĂLNICEANU, S. 215. 2. Tranz. (Rar) A aduce (pe cineva) la desperare; a exaspera. Se arătară îndată pintre stuh vro patru dorobanți... care ne spuseră că ne găsim chiar în dreptul Călărașilor, și în lungă depărtare de orice sat. Această aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră! ALECSANDRI. O. P. 210. – Variantă: disperá vb. I.

DESPERÁRE, desperări, s. f. (Și în forma disperare) Faptul de a despera; deznădejde. Își smulsese părul din cap de desperare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 205. Bătrînul își lăsă capul în jos, cu un aer de supremă desperare. VLAHUȚĂ, CL. 87. În Țara Romînească, starea țăranilor merse din zi în zi mai rău, pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. BĂLCESCU, O. I 143. ◊ Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznădăjduit. Aș voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu disperare domnul Paul de Marenne. SADOVEANU, Z. C. 191. Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare și cu luare-aminte la soldați și deodată, țipînd cu desperare, pică la pămînt leșinată. ALECSANDRI, O. P. 227. La desperare = într-o împrejurare grea, în care sînt puține posibilități de scăpare. La desperare te agăți de orice. ◊ Expr. A duce (sau a aduce, a împinge pe cineva) la desperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera (pe cineva). – Variantă: disperáre s. f.

DISPERÁRE s. f. v. desperare.

!disperáre (dis-pe-/di-spe-) s. f., g.-d. art. disperắrii; pl. disperắri

desperá/disperá vb. (sil. mf. -spe-), ind. prez. 1 sg. despér/dispér, 3 sg. și pl. despéră/dispéră

desperáre/disperáre s. f. (sil. mf. -spe-), g.-d. art. desperării/disperării; pl. desperări/disperări

disperáre v. desperare

DESPERÁ vb. 1. v. deznădăjdui. 2. v. exaspera.

DESPERÁRE s. 1. v. deznădejde. 2. v. exasperare.

Disperare ≠ speranță

DESPERÁ vb. I. intr. A-și pierde speranța, a deznădăjdui. [P.i. despér și (rar) -rez, var. dispera vb. I. / < lat. desperare, cf. it. disperare, fr. désespérer].

DESPERÁRE s.f. Acțiunea de a despera și (mai ales) rezultatul ei; deznădejde. ◊ Cu desperare = în mod deznădăjduit; (fig.) din toate puterile. [Var. disperare s.f. / < despera].

DISPERÁRE s.f. v. desperare.

DESPERÁ/DISPERÁ vb. intr. a-și pierde speranța, a deznădăjdui. (< lat. desperare, după fr. désespérer)

DESPERÁRE/DISPERÁRE s. f. faptul de a despera; deznădejde; desperație. ♦ cu ~ = în mod deznădăjduit; (fig.) din toate puterile; a împinge (pe cineva) la ~ = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea. (< despera)

DISPERÁRE s. f. elem. desperare.

A DESPERÁ despér 1. intranz. A-și pierde speranța; a ajunge în stare de deznădejde; a deznădăjdui. 2. tranz. A face să-și piardă speranța; a aduce în stare de deznădejde; a deznădăjdui. [Var. a dispera] /<lat. disperare

DESPERÁRE ~ări f. Stare de apăsare sufletească cauzată de pierderea speranței; deznădejde. [G.-D. desperării; Var. disperare] /v. a despera

desperà 1. a pierde toată speranța: a despera de succes; 2. a aduce la desperare: a despera pe amicii săi; 3. a se lăsa în voia desperării.

desperare f. 1. pierderea speranței; 2. întristare violentă, descurajare; 3. ceeace cauzează desperarea.

*despér și -ez, a -á v. intr. (lat. despéro, -áre). Perd speranța, desnădăjduĭesc: nu desper de reușita luĭ (că va reuși). V. tr. Aduc la desperare: m’ai desperat cu atîtea cheltuĭelĭ! V. refl. Ajung la desperare: m’am desperat cu boala asta! – Și disper (după it.).

*desperáre f. Perderea speranțeĭ, desnădejde: am ajuns la desperare cu boala asta. Ceĭa ce produce desperare: acest băĭat e desperarea familiiĭ. – Și disp- (după it.).

DESPERA vb. 1. a deznădăjdui, (înv.) a apelpisi. (A ~ să mai aștepte.) 2. a exaspera, (înv.) a apelpisi. (Copilul ăsta mă ~.)

DESPERARE s. 1. deznădejde, (rar) deznădăjduire, (înv.) apelpisie, desperație. (O mișcătoare ~ se citea în ochii lui.) 2. exasperare. (L-a adus la ~.)