desinénță sf [At: I. GOLESCU, C. / V: dezi~, (înv) ~ția, ~nínță / Pl: ~țe / E: fr désinence, lat desinentia] (Grm) 1 Element morfologic care se adaugă după tema sau rădăcina unui cuvânt pentru a arăta numărul și cazul la substantive, genul, numărul și cazul la adjective, persoana (și numărul) la verbe. 2 (Pex) Terminație a unui cuvânt. modificată

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. (Gram.) Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui verb pentru a arăta persoanele, și la tema unui substantiv sau adjectiv pentru a arăta cazurile. Folosindu-se prepozițiile în locul desinențelor cazuale, rolul prepozițiilor și numărul lor crește. GRAUR, F. L. 181.

desinénță s. f., g.-d. art. desinénței; pl. desinénțe

desinénță s. f., g.-d. art.desinénței; pl. desinénțe

DESINÉNȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.

DESINÉNȚĂ s.f. Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui cuvânt pentru a arăta persoanele (la verbe) și cazurile (la substantive, adjective etc.). [Var. dezinență s.f. / cf. fr. désinence, lat. t. desinentia].

DESINÉNȚĂ s. f. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv). (< fr. désinence)

DESINÉNȚĂ ~e f. lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; terminație. /<fr. désinence

dezinență f. terminațiunea vorbelor.

*desinénță f., pl. e (lat. desinentia). Gram. Terminațiune. – Și dez- (după fr. désinence).

DESINENȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.

DESINÉNȚĂ s. f. (cf. fr. désinence, lat. t. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, la tema unui cuvânt, pentru a exprima numărul și cazul (la adjectiv), numărul și persoana (la verb). În latină se putea marca și diateza verbelor (-tur din laudatur desemna persoana a III-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma fete reprezintă atât desinența de nominativ-acuzativ, cât și desinența de genitiv-dativ singular a substantivului fată; -i din forma codri reprezintă desinența de plural a substantivului codru; -ă din forma neagră reprezintă desinența de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre atât desinența de feminin singular la genitiv-dativ, cât și desinența de feminin plural a adjectivului neagră; -i din forma cânți reprezintă desinența de persoana a II-a singular a indicativului prezent a verbului a cânta, în timp ce -ă din forma cântă atât desinența de persoana a III-a singular a indicativului prezent, cât și desinența de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la același verb etc.