desfăcare definitie

2 intrări

14 definiții pentru desfăcare

desfăcá [At: CONTEMPORANUL, III, 282 / V: (pop) dis~ / Pzi: desfác și desfắc / E: ml dis-fabicare] 1 vt (Îvp; c.i. știuleții de porumb) A depănușa. 2 vt (Mol; Trs; c.i. porumbul) A culege de pe câmp. 3 vt (Îvp; c.i. păstăi, mai ales de fasole) A dezghioca. 4 vt (Trs; c.i. nuci) A scoate din coajă. 5 vt (Reg; c.i. spicele de grâu) A curăța de boabe. 6 vr (Reg; d. ovăz) A se scutura.
desfăcáre sf [At: DDRF / V: (pop) dis~ / Pl: ~cắri / E: desfăca] 1 (Îvp) Depănușare. 2 (Mol; Trs) Culegere a porumbului de pe câmp Si: desfăcat1 (2). 3 (Îvp) Dezghiocare a păstăilor, mai ales de fasole Si: desfăcat1 (3). 4 (Trs) Scoatere a nucilor din coajă Si: desfăcat1 (4). 5 (Reg) Curățare de boabe a spicelor de grâu Si: desfăcat1 (5). 6 (Reg) Scuturare a ovăzului Si: desfăcat1 (6).
DESFĂCÁ, desfác, vb. I. Tranz. (Regional) A scoate boabele de pe știuleții de porumb; a curăța știuleții de pănuși. Descins, cu capul gol, Cocoran desfăca păpușoii dintr-o coșarcă pusă la picioare. CAMILAR, TEM. 25.
desfăcá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. desfác, 2 sg. desfáci, 3 desfácă
desfăcá vb., ind. prez. 1 sg. desfác, 2 sg. desfáci, 3 sg. desfácă
DESFĂCÁ vb. v. desciocăla.
desfăcá (-ác, -át), vb. – A dezghioca. – Var. deșfăca. Mr. disvucare. Origine incertă, probabil expresivă. Nu pare posibil să se separe acest cuvînt de contrariul lui înșfăca, de la care poate deriva, ca deschide de la închide sau descălța de la încălța. Totuși, Candrea-Dens., 568 și Candrea propun lat. *disfabicāre; iar Pascu, Beiträge, 16, pleacă de la mr., ceea ce nu explică și care nu este sigur că este același cuvînt. Pentru Scriban, este vorba de o var. de la dehoca. Densusianu, Rom., XXXI, 76, se gîndea la o încrucișare a lui desface cu desghioca.
desface v. 1. a strica ce a fost făcut, a deslega: a desface nodul; 2. a curăța: a desface porumbul, fasolea; 3. a (se) întredeschide: floarea se desface; 4. a scoate tecile (la fasole), cojile (la nuci), pănușile (la porumb); 5. a se scăpa prin vânzare: marfa s’a desfăcut; 6. a plăti: a desface o datorie; 7. a desființa: a desface o căsătorie, un contract; 8. a sparge o vrajă; 9. a se desprinde: luntrea se desface de mal EM. [Pentru sensul 4 se zice în Mold. și desfăcare (aplicat în special porumbului), formă paralelă cu desfacere (cf. născare: naștere, vânzare: vindere)].
desfăcare f. Mold. V. desface.
2) desfác, a -ăcá v. tr. (var. din dehoc, ca și mrom. a dizvuca, a desfăca. V. devoc). Nord. Dezghĭoc, curăț de coajă (de păstărĭ, de cĭocălăĭ): a desfăca fasole, popușoĭ. – În VR. 1909, 12, 417: am avut clacă de deșfăcat (grș. tip?).
desfăca vb. v. DESCIOCĂLA.
desfăcá, desfac, vb. tranz. – (reg.) 1. A îndepărta pănușii de pe știuleții de porumb. 2. A desprinde boabele de pe cocean. – Lat. *disfabicare (CDDE, Candrea, cf. DER; MDA); origine incertă, probabil expresivă (DER).
desfăcáre, desfăcări, s.f. – (reg.) Operație de desfacere a pănușilor de pe știuleții de porumb; depănușare. – Din desfăca (MDA).
desfăcá, desfac, vb. tranz. – 1. A îndepărta pănușii de pe știuleții de porumb. 2. A desprinde boabele de pe cocean: „Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori și fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârșitul acestei munci” (Dăncuș 1986: 45). – Lat. *disfabicere (Candrea-Densusianu).

desfăcare dex

Intrare: desfăca
desfăca verb grupa I conjugarea I
Intrare: desfăcare
desfăcare