descleștare definitie

17 definiții pentru descleștare

descleștá [At: DEX / Pzi: ~téz / E: des- + (în)cleșta] 1-2 vtr A (se) desface dintr-o strânsoare. 3 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) fălcile A face pe cineva să vorbească. 4 vr (Îae) A începe, în sfârșit, să vorbească. 5-6 vtr A (se) desprinde cu greu din locul unde se afla fixat.
descleștáre sf [At. DEX / Pl: ~tắri / E: descleșta] 1 Desfacere dintr-o strânsoare Si: descleștat1 (1). 2 Desprindere cu greu din locul unde se afla fixat Si: descleștat1 (2).
DESCLEȘTÁ, descleștez, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) desface, a (se) degaja dintr-o strânsoare, dintr-o încleștare. ◊ Expr. (Tranz.) A-i descleșta cuiva fălcile = a face pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se descleșta cuiva fălcile = a începe, în sfârșit, să vorbească. 2. A (se) desprinde, a (se) smulge cu greu din locul unde se află fixat. – Pref. des- + [în]cleșta.
DESCLEȘTÁRE, descleștări, s. f. Acțiunea de a (se) descleșta și rezultatul ei. – V. descleșta.
DESCLEȘTÁ, descleștez, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) desface, a (se) degaja dintr-o strânsoare, dintr-o încleștare. ◊ Expr. (Tranz.) A-i descleșta cuiva fălcile = a face pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se descleșta cuiva fălcile = a începe, în sfârșit, să vorbească. 2. A (se) desprinde, a (se) smulge cu greu din locul unde se află fixat. – Des1- + [în]cleșta.
DESCLEȘTÁRE, descleștări, s. f. Acțiunea de a (se) descleșta și rezultatul ei. – V. descleșta.
DESCLEȘTÁ, descleștez, vb. I. Tranz. 1. A desprinde dintr-o strînsoare (asemănătoare cu a unui clește). (Fig.) În fața palatului, puhoiul compact își descleștă strînsoarea. C. PETRESCU, C. V. 58. ♦ (Cu privire la fălci sau dinți, p. ext. la gură) A desface dintr-o încleștare. Își descleștă cu greu fălcile, întredeschise buzele sbîrcite. DUMITRIU, N. 240. Danton... descleștează dinții. CAMIL PETRESCU, T. II 501. (Refl.) Gura, amară, se descleștase. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 289. ◊ Expr. A-i descleșta cuiva fălcile = a constrînge pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se descleșta cuiva fălcile = a începe în sfîrșit (sau cu mare greutate) să vorbească. Tată-său stărui de el pînă i se descleștară fălcile. Negoiță povesti cu nevinovăție tot ce i se întîmplase. GALACTION, O. I 300. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») A smulge, a desprinde cu greu ceva din locul unde se află fixat sau înțepenit. De-abia își putea descleșta picioarele din sîngele închegat. CREANGĂ, P. 227. ◊ Refl. Nu putea să se descleșteze bietul Robinson din brațele căpitanului, bucurîndu-se împreună cu dînsul pentru dezrobirea corăbiei. DRĂGHICI, R. 300.
DESCLEȘTÁRE, descleștări, s. f. Acțiunea de a (se) descleșta.
descleștá (a ~) vb., ind. prez. 3 descleșteáză
descleștáre s. f., g.-d. art. descleștắrii; pl. descleștắri
descleștá vb., ind. prez. 1 sg. descleștéz, 3 sg. și pl. descleșteáză
descleștáre s. f., g.-d. art. descleștării; pl. descleștări
A descleșta ≠ a încleșta
A DESCLEȘTÁ ~éz tranz. A face să se descleșteze. /des- + a [în]cleșta
A SE DESCLEȘTÁ se ~eáză intranz. A se desface desprinzându-se dintr-o strânsoare. /des- + a [în]cleșta
descleștà v. a desface ceva încleștat: a descleșta gura.
descleștéz v. tr. (d. clește). Desfac ceĭa ce era strâns ca cu cleștele: nu putea să-șĭ descleșteze gura de frig.

descleștare dex

Intrare: descleșta
descleșta verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: descleștare
descleștare substantiv feminin