descălecá vi [At: M. COSTIN, ap. DA ms / V: ~licá / Pzi: ~cálec / E: des- + [în]căleca] 1 A se da jos de pe cal. 2 A se așeza într-un loc. 3 (Înv) A întemeia o țară.

descălicá v vz descăleca

DESCĂLECÁ, descálec, vb. I. Intranz. 1. A coborî, a se da jos de pe cal. 2. (Termen folosit mai ales de cronicari în legătură cu întemeierea Țărilor Române) A se așeza într-un loc, întemeind o țară. [Var.: descălicá vb. I] – Lat. *discaballicare.

DESCĂLICÁ vb. I v. descăleca.

DESCĂLECÁ, descálec, vb. I. Intranz. 1. A coborî, a se da jos de pe cal. 2. (Termen folosit mai ales de cronicari în legătură cu întemeierea țărilor românești) A se așeza într-un loc, întemeind o țară. [Var.: descălicá vb. I] – Lat. *discaballicare.

DESCĂLICÁ vb. I v. descăleca.

DESCĂLECÁ, descálec, vb. I. Intranz. 1. A se da jos, a coborî de pe cal. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Apare un ofițer descălecat, plin de praf. CAMIL PETRESCU, T. II 424. Aci îi venea să descalece, ca să adune cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 17. ◊ (Determinat, pleonastic, prin «de pe cal») Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. ◊ Tranz. (Popular, cu complementul «calul»; atestat în forma descălica) Cal descălica, Căpăstru-i scotea. TEODORESCU, P. P. 418. ♦ Tranz. (Rar) A da jos de pe cal. Nu-și putea alunga amintirea... soldaților de plumb din copilărie, jucăriile de acum șaizeci de ani, cînd îi descăleca din șa. C. PETRESCU, R. DR. 209. 2. (Termen folosit de cronicari în legătură cu întemeierea Țărilor Romînești; azi arhaizant) A se așeza statornic într-un loc, întemeind o țară (nouă). Dragoș-vodă a descălecat în Moldova. ▭ Oierii aceștia care au descălecat dincoace de munte, ca mulți alții în curgerea vremii, au întemeiat sate. SADOVEANU, E. 92. – Variantă: descălicá vb. I.

DESCĂLICÁ vb. I v. descăleca.

descălecá (a ~) vb., ind. prez. 3 descálecă

descălecá vb., ind. prez. 1 sg. descálec, 3 sg. și pl. descálecă; ger. descălecând

DESCĂLECÁ vb. (înv.) a pedestri. (A ~ de pe cal.)

A descăleca ≠ a încăleca

descălecá (descálec, descălecát), vb. – 1. A se da jos de pe cal. – 2. A popula, a se așeza într-un loc determinat. – Var. descălica. Mr. discalic. De la încăleca, după echivalența încuia-descuia, îmbrăca-desbrăca, etc. Totuși, se are în vedere adesea posibilitatea unui lat. *dĭscaballĭāre (Candrea-Dens., 214; REW 1439; Tiktin; Candrea), cf. sp. descabalgar; ipoteză puțin probabilă, mai ales dacă se ține seama de conservarea lui i aton. Cel de al doilea sens se datorează desigur unei influențe turanice, căci se știe că anumite seminții turanice trăiau în corturi portabile și că, pentru ele, „a descăleca” însemna a alege un loc pentru a-l popula provizoriu. – Der. descălecat, s. n. (acțiunea de a descăleca; întemeiere, colonizare); descălecător, s. m. (întemeietor); descălecătură, s. f. (înv., întemeiere).

A DESCĂLECÁ descálec intranz. 1) A se da jos de pe cal. 2) A se stabili definitiv într-un loc, punând începuturile unei țări. 3) înv. A se opri pentru odihnă în cursul unui drum; a face un popas; a poposi. /<lat. discaballicare

descălecà v. 1. a se da jos de pe cal; 2. od. a coloniza o țară, a întemeia o provincie. [Sensul 2 e de origină istorică: primii întemeietori ai Țărilor române au sosit dea-călarele din Ardeal și s’au oprit aci pentru a descăleca].

descalíc, a -călicá (est) și álec, a -ălecá (vest) v. intr. (d. in-calic). Mă daŭ jos de pe cal orĭ de pe un lucru pe care ședeam călare: a descălica de pe cal, de pe zid. Fig. Mă opresc ca să așez colóniĭ într’o țară. V. tr. Fac să (orĭ poruncesc să) se dea jos de pe cal. Fig. Colonizez: a descălica o țară.

DESCĂLECA vb. (înv.) a pedestri. (A ~ de pe cal.)