descântec definitie

14 definiții pentru descântec

descấntec sn [At: POP. 200/18 / V: (reg) ~tică sf, ~tic, dis~ / Pl: ~ece, (reg) ~uri, ~eci / E: descânta] 1 Formulă magică în versuri însoțită de gesturi rituale folosită de cei care descântă (1). Si: (îvp) descântătură (1), (pop) potcă1. 2 Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, care conține formule considerate magice și vindecătoare. 3 (Trs; Ban) Strigătură în timpul unui dans popular. 4 (Fam) Încercare de a convinge (pe cineva), spunând lucruri nesincere sau lingușitoare. 5 (Fig) Mustrare a cuiva.
DESCẤNTEC, descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. – De la descânta.
DESCẤNTEC, descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. – Des1- + cântec.
DESCÎ́NTEC, descîntece, s. n. (În practicile magice) Faptul de a descînta; (mai ales) formulă magică (de obicei în versuri) rostită și însoțită de gesturi de cei care descîntă; vrajă. Peste cămările boierului era chelăreasă Safta țiganca, o șerpoaică meșteră în descîntece și în farmece. GALACTION, O. I 68. Tot îmbla din babă în babă cu descîntece și cu oblojele. CREANGĂ, P. 111. ◊ Fig. Din fuior de argint torceam și eram să-ți țes o haină urzită în descîntece, bătută-n fericire. EMINESCU, N. 9.
descấntec s. n., pl. descấntece
descântec s. n., pl. descântece
DESCÂNTEC s. v. vrajă.
DESCÂNTEC ~ce n. 1) v. A DESCÂNTA. 2) Text magic (de obicei în versuri) care, fiind rostit (și însoțit de anumite gesturi), se crede că lecuiește de o anumită boală sau dezleagă un farmec. /des- + cântec
descântec n. cântec de leac, formulă magică în contra duhurilor rele (cari ar fi pricina boalelor): descântec de albeață, de deochiu.
descî́ntec n., pl. e (d. cîntec). Cuvinte așezate în poezie saŭ în proză pe care femeile din popor, însoțindu-le une-orĭ și de niște practice superstițioase (ca stînsu cărbunilor), pe pronunță la capu bolnavuluĭ ca să-l vindece. Poporu maĭ crede că descîntecu, ca să aĭbă putere, trebuĭe să fie furat (să tragĭ cu urechea cînd descîntă altu), nu să ți-l spuĭe orĭ să ți-l scrie.
DESCÎNTEC s. farmec, magie, vrajă, vrăjitorie, (pop.) descîntătură, fapt, făcătură, făcut, fermecătorie, fermecătură, legămînt, legătură, meșteșug, solomonie, (înv. și reg.) măiestrie, (reg.) băbărie, boboană, bolmoajă, boscoană, bosconitură, farmazonie, năprătitură, rîvnă, rîvnitură, solomonărie.
descấntec, descântece, s.n. – (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): „La 1650, 18 iulie, o femeie [din Baia Mare] care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruțiu, 1936: 25). – Din des- + cântec (< lat. canticum) (Scriban, DEX); din descânta (MDA).
descấntec, -e, s.n. – (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): „La 1650, 18 iulie, o femeie (din Baia Mare) care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruțiu 1936: 25). – Des + cântec (< lat. cano, canto „a cânta”).
descântec, descântece s. n. (er.) act sexual.

descântec dex

Intrare: descântec
descântec substantiv neutru