deplinătate definitie

10 definiții pentru deplinătate

deplinătáte sfs [At: (a. 1828) URICARIUL III, 36 / E: deplin + -ătate] 1 Dezvoltare completă, integrală. 2 Desăvârșire.
DEPLINĂTÁTE s. f. Faptul de a fi deplin, desăvârșit; perfecțiune, plenitudine. – Deplin + suf. -ătate.
DEPLINĂTÁTE s. f. Faptul de a fi deplin, desăvârșit; perfecțiune, plenitudine. – Deplin + suf. -ătate.
DEPLINĂTÁTE s. f. Faptul de a fi deplin; desăvîrșire, perfecțiune, plenitudine. Cum să-ți explic?... Numai cine iubește drept și cinstit simte deplinătatea unei asemenea bucurii. D. ZAMFIRESCU, R. 132. După două săptămîni de grăunțe și de săceală, Pisicuța – așa o botezasem pe iapă – reintrase în deplinătatea formelor alese. HOGAȘ, M. N. 10. Unitatea de caracter și punerea ei în evidență formează frumusețea și deplinătatea tipului lui Levante. MACEDONSKI, O. IV 73.
deplinătáte (de-pli-) s. f., g.-d. art. deplinătắții
deplinătáte s. f. (sil. -pli-), g.-d. art. deplinătății
DEPLINĂTÁTE s. 1. integritate, plenitudine. (În ~ facultăților mintale.) 2. v. desăvârșire.
DEPLINĂTÁTE f. Caracter deplin; plenitudine; plinătate. /deplin + suf. ~ătate
*deplinătáte f. (d. deplin). Calitatea de a fi deplin, plenitudine, perfecțiune: a fi în deplinătatea sănătățiĭ, a ajunge la deplinătatea mințiĭ.
DEPLINĂTATE s. 1. integritate, plenitudine. (În ~ facultăților mintale.) 2. desăvîrșire, plenitudine, plinătate, (înv.) plinăciune, plineală. (Sentiment de ~.)

deplinătate dex

Intrare: deplinătate
deplinătate substantiv feminin
  • silabisire: -pli-