dens definitie

33 definiții pentru dens

dens2, ~ă ppr vz dânsul
dens1, ~ă a fAt: REBREANU, L 17 / Pl: ~nși, ~e / E: fr dense, lat densus, -a, -um] 1 (D. corpuri, substanțe, soluții) Cu densitate (2-4) mare. 2 Cu părțile componente strâns unite cf compact, des. 3 (Lit; d. texte) Cu o mare bogăție de sensuri pe o întindere mică.
dens-de-noápte av vz des-de-noapte
DENS, -Ă, denși, -se, adj. (Despre corpuri, substanțe, soluții) Cu densitate mare; cu părțile componente strâns unite; compact, des. – Din fr. dense, lat. densus.
MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar1. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.
DENS, -Ă, denși, -se, adj. (Despre corpuri, substanțe, soluții) Cu densitate mare; cu părțile componente strâns unite; compact, des. – Din fr. dense, lat. densus.
MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar1. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.
DENS, -Ă, denși, -se, adj. (Despre substanțe, corpuri, soluții) Care are o masă mare pe unitatea de volum; cu părțile componente strîns unite; compact, des. Gaz dens. ▭ Pînă vineri seara, ninsoarea densă, compactă nu încetase încă. BOGZA, Ț. 27. ◊ Fig. Stînd cu fața întoarsă, în întuneric, și sub copacul care ne adăpostea și făcea întunecimea mai densă, nu puteam să-i văd bine fața. IBRĂILEANU, A. 206.
MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfârîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens caniș). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.
dens adj. m., pl. denși; f. dénsă, pl. dénse
măseá s. f., art. măseáua, g.-d. art. măsélei; pl. măséle, art. măsélele
!măseáua-ciútei (plantă) s. f. art., g.-d. art. măsélei-ciútei
dens adj. m., pl. denși; f. sg. dénsă, pl. dénse
măseá s. f., art. măseáua, g.-d. art. măsélei; pl. măséle
măseáua-ciútei (bot.) s. f., g.-d. art. măsélei- ciútei
DENS adj. 1. v. îndesat. 2. v. consistent. 3. gros. (Fluid ~.) 4. v. adânc.
MĂSEÁ s. 1. (ANAT.) molar. 2. (TEHN.) (reg.) bot, boț, burete, ceafă, cioc, clenci, creastă, crestuș, gât, nod, umăr, ureche. (~ la leuca carului.) 3. (TEHN.) (reg.) ciocâlteu, ciocârlie, cocoș, cui, popă. (~ la plug.) 4. (TEHN.) colț, dinte. (~ la grapă.) 5. (TEHN.) (reg.) bonțoc, cățel, coadă, mănușă, mână. (~ la coasă.) 6. (TEHN.) (reg.) șiștoare. (~ la joagăr.) 7. (TEHN.) pană. (~ la grindeiul de la piuă.) 8. (BOT.) măseaua-ciutei (Erythronium dens canis) = (reg.) cocorei (pl.), cocoșei (pl.), ghicitori (pl.), turcarete.
Dens ≠ rar
DENS adj. Cu o mare masă pe unitatea de volum; des, compact. [< lat. densus, cf. fr. dense, it. denso].
DENS, -Ă adj. cu o mare masă pe unitatea de volum; compact. (< fr. dense, lat. densus)
măseá (măséle), s. f.1. Dinte, molar. – 2. Dinte de roată. – Mr., megl. măseauă. Lat. maxila (Pușcariu 1045; Candrea-Dens., 1067; REW 5443), cf. ngr. µασέλλα „maxilar”, it. mascella, prov., v. fr. maiselle, sp. mejilla. Cuvînt de uz general (ALR, I, 30). – Der. măselar (var. măsălar), s. m. (măselariță neagră, Myoscianus niger; august); măselariță, s. f. (plantă); măselat, adj. (varietate de porumb). Denumirea de măselariță se aplică prin întrebuințarea populară, contra durerilor de măsele, datorată proprietăților sale narcotice (după Conev 46, din bg. maslar(n)ica „fabrica de ulei”). Numele lunii august e mai puțin clar și a fost pus în legătură cu lat. messis „recoltă” de Pușcariu 1042, cf. Tiktin.
DENS ~să (~și, ~se) 1) (despre corpuri, substanțe) Care se caracterizează printr-un grad înalt de concentrație; care este foarte compact; des. Ceață ~să. 2) Care constă din multe elemente dispuse într-un spațiu restrins. Populație ~să. /<fr. dense, lat. densus
MĂSEÁ ~éle f. 1) Fiecare dintre dinții mari, cu suprafață plată, situați în părțile laterale ale maxilarelor; molar. * ~ de minte fiecare din utlimele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. A trage (sau a lua) la ~ a consuma băuturi spirtoase în cantități mari; a avea slăbiciunea băutului. Nici pe o ~ (sau nici cât a-i pune pe o ~) foarte puțin; o nimica toată. A clănțăni din ~ele a tremura de frig. 2) Obiect sau unealtă asemănătoare cu un dinte de acest fel. 3): ~eaua-ciutei mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori divers colorate și frunze cu pete roșii-brune. [G.-D. măselei] /<lat. maxilla
dens a. des, compact.
măsea f. 1. dinte molar: durere de măsele; a trage la măsea, a bea vârtos; 2. dinte de roată, în special, părțile roții de lemn cari trec prin șiștorile fusului de moară; 3. cuiul ce prinde cele două blăni legând tălpile de proțapul săniei. [Lat. MAXILLA].
*dens, -ă adj. (lat. densus, de unde și des). Fiz. Des, compact, care conține multă materia în puțin volum, ca auru, plumbu ș.a.
măseá f., pl. ele (lat. maxĭlla, falcă, d. mála [ca axilla d. ala, aripă. V. supsuoară]; it. mascella, piemontez massella, pv. maisselle, vfr. maisselle, sp. mejilla; ngr. maséla. V. maxilar). Dinte molar, dinte cu care mestecĭ. A trage la măsea, a bea țeapăn (vin, rachiŭ). A nu pune mîncare nicĭ pe o măsea, a nu te sătura cu cît aĭ avut de mîncat.
DENS adj. 1. compact, îndesat, (pop.) vîrtos. (O căpățînă de varză ~.) 2. consistent, solid, tare, vîrtos. (O mămăligă ~.) 3. gros. (Fluid ~.) 4. adînc, compact, des, greu, gros. (Ceață ~.)
MĂSEA s. 1. (ANAT.) molar. 2. (TEHN.) (reg.) bot, boț, burete, ceafă, cioc, clenci, creastă, crestuș, gît, nod, umăr, ureche. (~ la leuca carului.) 3. (TEHN.) (reg.) ciocîlteu, ciocîrlie, cocoș, cui, popă. (~ la plug.) 4. (TEHN.) colț, dinte. (~ la grapă.) 5. (TEHN.) (reg.) bonțoc, cățel, coadă, mănușă, mînă. (~ la coasă.) 6. (TEHN.) (reg.) șiștoare. (~ la joagăr.) 7. (TEHN.) pană. (~ la grindeiul de la piuă.) 8. (BOT.) măseaua-ciutei (Erythronium dens canis) = (reg.) cocorei (pl.), cocoșei (pl.), ghicitori (pl.), turcarete.
ERYTHRONIUM L., ERITRONIUM, MĂSEAUA CIUTEI, fam. Liliaceae. Gen originar din America de N și Europa, 15 specii. Tulpini cu două frunze întregi, oblong-eliptice, pețiolate, de obicei bruniu-pătate. Flori albe și roz (foliolele perigonului reflecte, rozacee sau albe, îngustate la bază formînd un tub, 6 stamine, ovar cu 3 loji, un stil filamentos sau cuneiform spre vîrf, stigmat întreg sau, uneori, cu 3 vîrfuri scurte), pendente, solitare sau cîte 2, lung-pedunculate. Fruct, capsulă rotundă sau lunguiață, cu multe semințe. Rezistă la ger.
a lepăda (pe cineva) ca pe o măsea stricată expr. a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău.
a trage la măsea / la mustață expr. a consuma băuturi alcoolice în exces, a fi bețiv.
a-i trage (cuiva) una de adoarme în Gara de Nord / de joacă zaruri cu măselele din gură / de se plictisește în aer expr. (adol.) a lovi (pe cineva), a bate (pe cineva) rău.

dens dex

Intrare: dens
dens 1 adj. adjectiv
Intrare: măseaua-ciutei
măseaua-ciutei substantiv feminin articulat (numai) singular
canis denumire științifică
Erythronium gen de plante
dens 2 den.șt. denumire științifică
Intrare: măsea
măsea substantiv feminin
canis denumire științifică
dens 2 den.șt. denumire științifică